În romanul său, de mici dimensiuni, Ziua înmormântării lui Gheorghe, Ștefan Mitroi vorbește într-un mod și serios și umoristic despre moarte, care, vrem, nu vrem, este un eveniment dramatic. De altfel, lumea creată de scriitor este una anapoda, funcționând fantezist, deși acesta investește în ea o afecțiune specială, un fel de dragoste narativă. Povestitorul este și el prezent în istorisire (ca martor, „scriitorașul“), confirmându-i, augmentându-i astfel veridicitatea.
Gheorghe, personajul principal, este el însuși un bizar, cu o reprezentare aparte despre viață: „Nu exista înmormântare de la care să lipsească. Mai degrabă lipsea mortul. Lumea s-ar fi mirat mai puțin decât de lipsa lui Gheorghe. Nici pomeneală să fi fost interesat de lumea cealaltă. Gheorghe mergea la înmormântări ca să prindă drag de lumea aceasta. Și chiar asta se întâmpla în timp ce se întorcea de la pomana răposatului. Niciunde nu era atât de veselă viața ca pe drumul dintre casa mortului și casa lui.“ (pp. 7-8). Jocul cu moartea al protagonistului începe odată cu liberarea din armată, când, într-o stare de euforie bahică, își anunță părinții, printr-o telegramă, să fie pregătiți de înmormântare, iar el sosește chiar în toiul preparativelor funerare, băgându-și rudele în sperieți. Firea distorsionată, năsărâmbă, a capătat-o de la un unchi, Marin Țeapă: „Le plăcea să se joace, aproape tot timpul. Și de-a orice.“ (p. 24). Gheorghe știe să pună cele mai bune ventuze, pentru care cere plată câte o ventuză de țuică, a încercat să scoată dinți cu cleștele de cuie, dar a dat greș, vorbește cu mânjii, cărora le spune poezii, cu cârcăiecii, cu duzii. Multe fapte se întâmplă pe dos în cazul lui. În preziua nunții, i se îneacă tatăl, astfel că într-o cameră se află mortul, iar în cealaltă se desfășoară petrecerea. Lucru miraculos, însă, „mintea lui Gheorghe începu chiar din ziua însurătorii cu Mihala să se coacă“ (p. 40).
Romanul începe, de fapt, cu decesul lui Gheorghe și se derulează retrospectiv, în vreme ce acesta zace în sicriu, pe o masă în camera de la drum, singur, pentru că fiul său fumează în curte o țigară interminabilă, nepoții nu s-au mai grăbit să-l petreacă, cei de la pompele funebre și preotul n-au mai apărut, iar timpul a încremenit, a încetat să mai funcționeze, numai protagonistul, din cauza căldurii, continuă să se descompună.
În carte se suprapun mai multe forme de realități: cea a cadrului narativ, cea a imaginației ludice, implicând firea excentrică a lui Gheorghe, cea umoristică, bazată pe situații și pe limbaj, cea a naratorului (care este scriitor și scrie cartea despre moartea lui Gheorghe), în fine cea a lui Ștefan Mitroi, regizorul situației de felul mise en abyme.
Disparițiile eroului, repetate, sunt niște exerciții de experimentare a morții: întâi, neghiobia de la sfârșitul armatei, când și-a alertat părinții și rudele, alta când, după căsătorie, asemenea divinităților htoniene, a dispărut, mai bine de un an, fără ca nimeni să afle unde a stat, în care lume, alta, când halucinat a plecat, într-o iarnă viforoasă, să-și caute nepoata, moartă mai demult într-un accident, rătăcindu-se în localitățile din jur, apoi, când, înamorat de o văduvă dintr-un sat vecin, a fost bătut crunt de un alt pretendent, stând în spital, aproape mort, mai mult de o lună.
Povestitorul (alter ego al scriitorului) este un vecin de peste drum, cu o imaginație prodigioasă, care își recunoaște afinități cu mortul („aveam amândoi bâzdâcul de a ne folosi de cuvinte altfel decât o făceau oamenii din jurul nostru“, p. 103) și care are revelația învierii acestuia (care i se confesează: „Până la urmă, e mai bine viu decât mort, așa că m-am forțat să înviez“, p. 112). Fantasticul, oniricul, discursul inspirat invadează proza. Gheorghe este bucuros că a înviat, pentru că se poate întoarce acasă de la moartea sa. El trece prin numeroase metamorfoze, de acrobat, mergând cu bicicleta pe sârmele de înaltă tensiune, devine apoi un pitic uriaș care devastează satul, ia înfățișare de clovn și reface în întregime localitatea, ducând-o cu mulți ani în urmă, pe vremea când era plină de viață, învie oameni pentru a le îndrepta destinul.
Finalul cărții, cu învierea, cu magiile și cu omnipotența lui Gheorghe (care se înmormântează singur), cu spectacolul Untold mutat de la Cluj la Vâjiștea, este o alegorie, o meditație indirectă despre aventura vieții și despre moarte, despre unicitatea și tragismul existenței, despre realitate și iluzie, despre revelațiile (și culturale) ale morții.
Ștefan Mitroi are un umor special, care ține de absurd și de perspicacitate, totodată. Mizează pe un fantastic specific psihologiei copiilor, în care lucrurile capătă proprietăți omenești, se petrec pe neașteptate transformări, după gândirea specială a lui Gheorghe, concretul devine abstract, abstractul se materializează, epicul este tratat liric, ca un aflux de imagini, iar unele teme au analogii în Biblie. Cartea este însă, în esența ei, un poem elegiac.