Pe coperta a patra a debutului lui Iustin Butnariuc, zâmbim, radiația nu s-a stins, Svetlana Cârstean se întreabă „unde se duce douămiismul când se duce“ și ce anume se perpetuează din fenomen având în vedere că urme ale sale răsar încă în vocile celor mai tineri dintre cei care scriu poezie astăzi. Observația se referă la nucleul din cartea lui Butnariuc unde apar inserții biografice, ivite dintre cotloanele căminelor din Iași și din mirajul unei studenții fracturate, întâi, de propria sensibilitate, înlemnită sau contorsionată, apoi de un climat violent ce naște cheagul veninos al maturizării forțate.
Geografia emoțională circumscrie orașul, după abrutizări și urme ale așa-zisei vieți civilizate, și e punctată cu momente de răzvrătire împotriva colegului Tudor, prefăcut din prieten în înșelător: „îți știu trecutul și mi-e scârbă/ mă sufoc în aerul tău poluat cinci din șase/ știu că în afară de campus dispui doar de/ farmacie – amanet – casă de pariuri – / cabinet dentar – farmacie – amanet – și tot așa până în Tg. Cucu/ unde începe viața civilizată/ că ne-am distrat și am fumat șușa pe balcon/ nu neg, toate erau frumoase până ai început să înșeli/ s-a spart gașca de la bloc zice o piesă/ aici nu-i valabil, eram doar orbi/ iar țarcul acesta numit studenție/ avea dintotdeauna porțile deschise,/ doar noi nu-i vedeam ieșirea.“
În astfel de momente, într-adevăr, Butnariuc îi seamănă unui Dan Sociu din borcane bine legate bani pentru încă o săptămână, însă tonul biografismului nu e suficient pentru a susține o fundație-liant cu fondul mizerabilismului douămiist. Temperamentului poeziei din zâmbim, radiația nu s-a stins îi lipsește învolburarea, contondența revoluționar(d)ă, căreia îi substituie un orizont de sensibilitate suavă, decantată și conținută de copilărie, și nu de dramele tânărului adult, oricât de prezente, oricât de sfâșietoare. Nu-i de mirare că poetul alege să înceapă mai multe texte, cu obstinație chivernisită, prin cârligele unor „când eram copil“/„când eram mic“. Unghiul din care Butnariuc privește e al unui lornion potrivit deasupra nasului cu naturalețea înțelepciunii fără ștaif, o perspectivă pe care douămiiștii puri și duri ar fi ocolit-o, preferând repedea ochire a lunetei.
Traumele transgeneraționale, reflecții asupra efortului și caznei bunicilor față cu dulcele supliciu al insomniilor și depresiei nepotului, servesc nu atestării privilegiului, ci reverenței față de expresia propriei sensibilități. Coborând în amintire, ea își are reprezentări grăitoare tot prin copilărie, când sunetul provocat de pila de unghii a mamei îl emoționa pe băiețel până la lacrimi. În preajma realei defulări, conduse de un ochi vigilent, atent la ororile lumii de azi, distanța dintre general și particular, dar și atingerea dintre cele două e conductoare de lumină și respingătoare cu impostura și nedreptatea.
Există în poemele lui Iustin Butnariuc, și nu numai prin prisma studiilor în medicină ale autorului, o relație fragilă între natural și artificial, între o aflare pasivizată în lume și o situare covârșitor de antrenată în emotivitate. E ceea ce îl apropie, chiar dacă la turații mult mai joase, de Ștefan Manasia din Amazon și alte poeme, alături de prezența peisajelor dezafectate ale căminelor studențești, dar și a ecosistemelor din care cei doi culeg fulgurații și își compun scenariile. Peisaje ale micilor și marilor apocalipse se destramă, în vis sau în fragmente de realitate rechemate, îmblânzite – un ren călcat de tren, pacienți cu istorie și trup colonizate de durere, o urmașă a Aglajei Veteranyi care pășește pe trapez și dispare în timpul giumbușlucului.
„Bag în mine emoții interzise/vreau să trec ilegal vama afectului“ sunt primele două versuri ale poemului body packer, text sincopat stângaci, dar căruia îi reușesc ilustrarea, imageria antropicului. Mult mai închegat e poemul fundația, fiindcă își câștigă fluența prin tehnica limpidă a înșiruirii: „la final rămân aceleași imagini:/ mama alegând fasole/ un ciorchine din care am smuls/ direct cu gura/ bobițe de strugure/ câinele de pe acoperiș lătrându-și coada/ și singura fată care îmi zâmbea./ pleoapele acoperite de tuș auriu/ se închid și vin morți subtile/ iluzii? numai de bine/ plaja din Salonic/ păzită de copacii giganți/ tălpile de marmură/ pe care dorm melcii/ deshidratarea – / mâinile orbecăind prin lichid/ și un tren încărcat/ cu ediții princeps.“
Altundeva, în poemul mura stricată, Butnariuc povestește istoria unor frați loviți de obuz. Trupul unuia dintre ei devine material didactic pentru Facultatea de Medicină, o mărturie a legăturii crâncene dintre știință și război. În privatizarea, însă, aceeași temă apare printr-o sumă de reflecții juxtapuse care vorbesc despre vărsarea suferinței colective în tragediile particulare, despre tensiunea provocată de politici aberante ce ignoră corvoada suferinzilor, dar „înnobilează“ literatura. Fără a fi evitat riscul lamentației până la capăt, lui Iustin Butnariuc îi reușește în acest text, la fel ca în Poemul american, critica mrejelor capitalismului fără a cădea în capcana unei falii a poeziei românești tinere, autodeclarate de stânga, care subsumează univoc, reducționist și programatic literatura scrisă azi unei reacții împotriva capitalismului. Mai puțin interesat de maniheisme, de relația structurii cu suprastructura, Butnariuc aruncă ocheade ironice asupra propriei definiții a privilegiului: Andrei Codrescu care „mănâncă hamburgeri și bea cafele diacritice“, figura unui poem savuros ce e, deopotrivă, una dintre cele mai reușite mostre de umor ale cărții.
Fără să aibă, stilistic, vreo legătură cu familia poeților medici de la noi, zâmbim, radiația nu s-a stins e soră cu tensiunea morții privite de aproape din poemele lui William Carlos Williams sau Miroslav Holub, om de știință și poet din ale cărui texte Iustin Butnariuc a tradus. Iată, așadar, un debut ce investighează curat, fără contagiuni mimetice nici cu generația sa, nici cu alte generații, studenția într-un Iași infestat de îndoială și miros de cloroform prin care trece, către cămin, un „strănepot de plugari“.