Alții spun că lucrurile nu s-au petrecut așa.
– Dar cum, atunci?
– Uite cum. Grigore S. s-a trezit dimineața, s-a întins, și-a trosnit oasele. Era o dimineață ca oricare alta i s-a părut, pe urmă a început să articuleze câteva cuvinte, de unul singur. Și-a spus sieși bună dimineața, apoi deodată glasul i s-a frânt și niște sunete bizare au luat locul celor pe care le cunoștea încă din prima lui copilărie. Așa ar fi apărut noua lui limbă, de neînțeles pentru cei din jur. Dar ce zic eu noua limbă, că era doar o înșiruire de sunete, consoane amestecate cu vocale într-un mod care, la început, l-a uluit și pe el, dar pe urmă a început să se obișnuiască, ba chiar putem spune că se comporta ca și cum i-ar fi plăcut ce auzea, în sfârșit ceva nou, la asta i se părea că visase ani în șir, adică exact atâția câți avea în acea dimineață însorită.
Ceea ce știți, din cealaltă relatare despre accidentul lui, este, de aici încolo, întrucâtva exact. Atâta doar că a mai durat până când lumea să se bulucească la familia S. să vadă, mai precis să audă fenomenul. În prima zi s-a întâmplat doar un vecin pe-acolo, în căutarea nu știu cărui obiect casnic cu împrumut. Era insul căruia mai târziu i-au trecut prin cap bolboroselile de la finalul piesei amintite a lui Ionesco. Cel care s-a și apucat să înregistreze, firește, cu voia familiei lui Grigore S., discursul acestuia, căci discurs părea. Nu se mai oprea din emis sunete și asta îi scosese, în schimb, din minți pe cei din jur numai la început, după care au început să se obișnuiască.
Atâta timp cât a lipsit de-acasă, familia S. și-a pus întrebări și n-a găsit răspunsuri. Ce-o să facă de-acum încolo, cum se vor înțelege cu fiul lor care lucra la Spații verzi, ce-or să zică vecinii, dar cei de la serviciu, dacă, Doamne ferește, or să-l dea afară pe motiv că nimeni nu se mai poate înțelege cu el, că nu mai înțelege ce sarcini i se trasează pentru următoarea zi de lucru? N-a fost dat afară imediat, pentru că și cei de la serviciu, ca și membrii familiei lui, așteptau să-și revină și să se poată iarăși înțelege cu el ca înainte. Dar Grigore S. a plecat singur de la serviciu, la scurtă vreme după convertirea lui lingvistică, dându-și seama, poate, căci cine știe ce era în capul lui?, dându-și, zic, seama că noul său discurs îi poate aduce mari satisfacții.
Într-o piață unde se pregătea încă de câțiva ani montarea unui monument al unui erou revoluționar, soclul, în formă de platformă mai degrabă decât de soclu, fiind pregătit, începuseră să se țină discursuri despre noua viață/ istorie care începea. Firește, nu se referea nimeni la noua limbă a lui Grigore S., toată lumea se cățăra pe platforma pregătită pentru eroul rămas, se pare, fără monument, și de-acolo își striga priceperea în domeniul cel nou, pe care revoluția, alta decât cea a eroului fără monument, ba aș putea spune una chiar împotriva acesteia, îl deschisese în fața lor. Unul striga „sunt doldora de democrație și cine vrea să afle cum e cu democrația să vină aici să mă asculte!“, totul, desigur, pe un ton cât mai ridicat, astfel încât se auzea până la colț, acolo unde câțiva curioși își împărtășeau unii altora părerile despre cele ce se petreceau. Grigore S. încerca și el să se bage în vorbă, dar limba lui le era de neînțeles celor din jur, care se uitau suspicioși la el, intenționând să afle ce agent era ăsta, al cui, al Mosadului, al KGB-ului, al CIA-ului sau al altei agenții străine, care, iată, se amesteca, așa cum se șoptea pe la alte colțuri, mai ascunse, în revoluția lor. Așa că îl ascultau totuși, iar niște copii, care se ițeau și ei printre picioarele răscrăcărate ale adulților, femei și bărbați deopotrivă, că și unii și alții visau la schimbare egal democrație, acești copii, vreau să spun, începură, timid, apoi din ce în ce mai cu îndrăzneală, să imite sunetele pe care le scotea Grigore S. și, după vreo trei-patru încercări, reușiră aproape perfect să rostească, dacă rostire era asta, vorbele, dacă vorbe erau astea, agentului străin. Aceștia au fost, ca să zic așa, primii discipoli, cei care au răspândit, întâi cu blândețe, pe urmă tot mai autoritar, noua limbă, care reprezenta pentru ei o doctrină. Ei au stabilit că dacă nu vrei să te exprimi, să comunici în acest fel, înseamnă că ești un dușman, care trebuie eliminat. (Că doar nu era să spună: exterminat.) Dintre adulți, femeile fură cele dintâi care și-au dat seama că nu era așa de greu, pe urmă veniră la rând și bărbații, mai grei, totuși, de cap, și cu toții începură să-l îngâne pe Grigore S. Acesta, fără să înțeleagă ce se întâmplă, îi dădea înainte cu discursul său înălțător, probabil, ignorând complet faptul că tocmai începuse să predea lecții, nu de democrație, cum, poate, intenționa, ci de limbă, de nouă limbă, devenise un influensăr malgré soi.
Până la urmă, mai de voie, mai de nevoie, s-au lepădat aproape toți de Satana, care nu era altul decât vechiul mod de viață. Părintele unic, de fapt, al noii limbi, al noii doctrine, tubul prin care se putea ajunge la următorul viitor fericito-luminos.
Dar lucrurile nu au fost așa de simple, nimeni n-a învățat limba lui Grigore S., acolo, pe loc, în loc de democrație. Se duseseră pentru una și se trezeau cu alta. De fapt nu se prea trezeau, ci mai mult se amețeau, căci tot scoțând sunete ciudate și fără înțeles pentru ei, începuseră să amețească, așa cum te amețește suflatul în trompetă sau chiar într-o muzicuță, la primele încercări, când nu știi cum să respiri. Sau alte droguri, mai eficiente…
În ziua aceea, cea dintâi, unul câte unul părăsiseră grupul lui Grigore S. și se îndreptaseră spre postamentul eroului revoluționar de altădată, care trăsese nu știu ce sirenă chemând nu știu ce luptători pentru drepturile lor, se mai spunea încă, peste ani aflându-se că, de fapt, chemase poliția să-i înhațe pe luptătorii ăia. Pe platformă se vorbea, totuși, o limbă mai de înțeles. Cel puțin cuvintele erau cam aceleași cu ceea ce știau ei dinainte. „Ăștia nu mai trebuie să se ridice niciodată!“, striga unul, de pe platforma de beton. „Democrația a învins!“, urla altul, cu ochii ieșiți din orbite, deși încă nu era prea sigur ce și pe cine învinsese.
Peste câteva zile apăru, într-un ziar, pe prima pagină, întrebarea: „45 sau 25“? Ori invers, cine mai ține minte?
Grigore S. se îndreptă și el spre locul care atrăgea ca un magnet mulțimea, dar de data asta, parcă învățând din ce i se întâmplase dincolo, tăcea mâlc. Vorbitorul îl văzu și nu știu cum îl atrase figura lui, sau poate din alt motiv, i se adresă numai lui, dintre toți cei care-l ascultaseră până atunci cu gura căscată. „Spune și tu ceva!“, îi strigă, dar Grigore S. ori nu înțelesese, căci nu știm dacă mai înțelegea și vechea lui limbă, dacă se prefăcea că n-o înțelege sau dacă înțelegea dar nu voia să mai rostească vreun cuvânt, ori, pur și simplu încerca să-și mai amâne, tactic, intrarea în arenă. N-o s-o știm niciodată… Observă, totuși, că individul îl privea insistent și poate că din îndemnurile ăluia, ceva-ceva tot i se strecurase în minte lui Grigore S., așa că începu, în limba lui nu prea veche, să-și desfășoare discursul care li se păru refugiaților de dincolo a fi cam același. Deci, oriunde te duceai, istoria te urmărea, își spuse unul în sinea lui. De fapt, limba lui Grigore S. nu mai era așa de nouă, dispunea de diferite nuanțe și sunete, încât dădea impresia comunicării. Copiii, cei doi băieți și o fată, care-l imitaseră la colț, apărură și aici destul de repede, scoțând și ei sunete oarecum înrudite cu cele emise de Grigore S. Iar adulții îi priveau cu oarecare îngijorare, îngrijorare care se prefăcea parcă văzând cu ochii în invidie, uite, dom’le, adică, ăștia sunt în stare și noi de ce nu? Un observator atent ar fi putut descoperi chiar un început de emulație între tinerele vlăstare ale democrației și cele mai bătrâne, adulte în orice caz. Am văzut chiar eu cu ochii mei cum una dintre femeile prezente la această întrunire democratică încerca să imite sunetele așa cum ieșeau ele din gurile copiilor, nu se arunca de la început la sursa principală a comunicării, dar era și asta o cale. Pe urmă, încet-încet, l-am văzut și pe un bărbat nu tocmai tânăr, imitând mai întâi mișcările gurii, ale buzelor, pe care le urmărea direct la Grigore S., în efortul de a se exprima și el precum acesta. Cel de pe platformă se uita la ei mirat sau speriat, nu știu cum să desemnez expresia de pe fața lui, dar se vedea că nu e încă pe cale de a trece și el la noul limbaj, care lua naștere la picioarele sale. Și de unde el venise aici să le dea lecții de democrație, de care spunea că e doldora tot, din cap până-n picioare, acum nimeni nu-l mai asculta, de altfel nici el nu mai scotea niciun cuvânt, concentrat cum era la ceea ce vedea că se întâmplă jos, era și el în postura celui care trebuia să învețe.
– Păi da, o nouă eră are nevoie de o nouă limbă, se trezi rostind.
După expresia de pe chipul lui, nici el nu-și dădea seama cum de rostise aceste cuvinte, încă în limba veche și nu neapărat înțeleaptă. Dar iată că le dăduse drumul în aerul înconjurător, deși nimeni nu-l asculta. El însuși părea a nu-și fi auzit prea bine cuvintele. Totuși, făcu și el câteva mișcări ale buzelor în tentativa de a fi asemenea celor de la picioarele sale, căci – nu-i așa? – democrația cere egalitate. Apoi, parcă dându-și seama de greșala pe care o făcea stând încă mai sus decât ceilalți, coborî de pe piedestal și se amestecă în mica mulțime care acum imita, în cor, sunetele scoase de copii și chiar de Grigore S. Acesta avu o clipă de mirare, după care se obișnui cu ideea și, de unde până atunci avea parcă un complex că nimeni nu-l înțelege, acum începea să se mândrească, văzând că oamenii din jur păreau a vorbi și ei aceeași limbă cu el.
Nu vă pot spune dacă el înțelegea că ăsta e drumul spre democrație, dar sigur este că se simțea deodată membru al mulțimii, chiar dacă asta nu era formată decât din trei copii și vreo douăzeci de adulți, pe la marginile cărora se învârtea un ins de-o vârstă nedefinită, cu un aer ciudat, parcă vrând să vadă din ce buzunare s-ar putea înfrupta și el cu câțiva lei.
Așa și-a început, spun unii, Grigore S. cariera politică. A pledat tot mai des și mai apăsat pentru ce pleda el și cei care-l ascultau au continuat să încerce să-și explice vorbele lui, dacă alea erau vorbe, înainte de a le imita și a și le însuși.
Vecinii lui Grigore S., cei care apucaseră să-l audă acasă, când familia sa era speriată de noua lui limbă, se țineau acum după el, urmărindu-l când iese pe poartă, ca să nu piardă nimic din ce se întâmpla în oraș. Grigore S. părea că devenise unul dintre directorii de opinie, nu se inventase încă pe românește cuvântul influencer, dar asta era, așa, avant la lettre, Grigore S. Mai nimerea pe-acasă numai seara târziu, când com batanții oboseau de atâta democrație și de atâtea dezbateri furtunoase cărora începuseră să le dea de capăt cum s-ar zice. N-avem de unde să știm ce înțelegeau ei sau ce se făceau că înțeleg, dar ceea ce se vedea și se auzea cu ochiul și urechea liberă – că toate erau acum libere, și gazetele care înainte…, și televiziunea își agățase cuvântul ăsta în coadă – era că se converteau rând pe rând la noua limbă, care în curând, după cum se putea prevedea, avea să devină limba oficială a orașului aceluia, dacă nu cumva și a țării respective.
Platforma din Piața Latină, de pe care se țineau discursuri despre lumea nouă în limba veche, a fost demolată, astfel încât cei care se strângeau acolo erau cu toții, acum, la același nivel. Or, ce alt vis are un cetățean decât să nu aibă pe nimeni deasupra lui? Cum spunea demult de tot un observator, cred că al Americii, „pasiunea egalității o întrece pe aceea a libertății“. Adică, până la urmă, dar asta e concluzia noastră, în limba veche, altfel articulată decât cea inventată de Grigore S., mai bine mai puțină libertate dacă e destulă egalitate. Ura!
Încet-încet, lumea din jur, câtă era, că nu era multă, dar era foarte hotărâtă, începea să dea semne că e de acord cu Grigore S., ba mai mult de atât, îi și răspundea cu aceeași monedă, e drept, la început mai timid, pe urmă din ce în ce mai bine articulat. E tot atât de adevărat că Grigore S. nu prea dădea semne că ar înțelege ce spun ăștia, noii lui adepți, poate nici chiar că ei au devenit, așa, peste – era să zic noapte! – zi, în câteva zeci de minute de deliberare, competenți în noua lui limbă și în noile lui directive de viitor. Căci ce altceva puteau să fie frazele avântate pe care le strigase acolo, în mijlocul lor, vreo zece, dacă nu douăzeci de minute? Cel puțin așa le înțeleseseră oamenii adunați în acel centru (hub?) de dezbateri despre democrație și viitor. De aia, probabil, le-a și fost atât de ușor, totuși, să le preia și să le multiplice, ba chiar adăugându-le sunete noi, interjecții de efect, care nu existau în limba veche („și-nțeleaptă“?!) de care se desprindeau fără să-și dea seama, urmându-l pe acest nou erou al timpului lor. Unul propuse, dar cam în șoaptă, să-i ridice o statuie chiar aici, pe platforma care, oricum, rămăsese fără întrebuințare până să înceapă demolarea ei. Dar cea mai apropiată ureche de gura aceluia se miră și dezaprobă propunerea, lăsând-o pentru mai târziu, când lucrurile aveau să se așeze cumva și toate acestea aveau să se fructifice și viitorul se va înfățișa, în sfârșit, aici, printre ei, și poate că nici nu-și vor da seama când îi va lua în posesie, făcându-i alți oameni, iar ei nu vor ști decât peste câtva timp ce s-a întâmplat cu ei.
Și-apoi, nu vezi, domnule, că au început să demoleze soclul?
Deocamdată își începuseră marșul spre acel moment fericit, nimeni nu șovăia, dar nici nimeni nu era foarte sigur unde or să ajungă în cele din urmă.
Nu se știe cum, în orice caz, n-a ajuns până la noi povestea a ceea ce a urmat, Grigore S. se volatiliză, fără ca vreunul dintre adepții lui să-și dea seama, iar ei continuară să vorbească în noua lui limbă, nu aveau încă nici dicționare și nici gramatici, dar astea erau pentru cea dinainte, osificată, demnă de a fi aruncată – nu-i așa? – la coșul de gunoi al istoriei. De fapt, Grigore S. nu se volatilizase la propriu, își luase tălpășița, poate considerând că, deocamdată, în acest moment, misiunea lui era îndeplinită. Poate plecase într-un alt punct al orașului care, oricum, tot, fierbea de dimineață până noaptea târziu, pentru a-și răspândi învățătura și în mințile altora, ca să nu mai moară nimeni prost, ca până atunci. E drept că nimeni nu murea, pentru moment, căci nu se mai trăgeau focuri în oraș, nici, vorba lui Conu’ Leonida, cu voie de la poliție, nici fără. Dar, oricum, era mai bine să-i pregătești pe oameni pentru orice s-ar putea întâmpla, chiar pentru ce e mai rău, iar dacă răul nu se întâmplă, cu atât mai bine, cu atât mai mare va fi bucuria tuturor. Și asta îi va aduce și lui un ce profit, nu, nu material, la ăsta nu se gândea el, încă, pe-atunci, asta vine de fiecare dată mai târziu, după împlinirea altor dorințe și vise.
Nimeni dintre adepții lui, chiar după ce s-au constituit în autentică mișcare politică, n-ar fi putut spune care era programul acestei mișcări, pentru că toți repetau după ureche, și aveau ureche bună mulți dintre ei, sunetele scoase de inițiatorul mișcării.
Cum n-am prins momentul când s-a desprins de mica masă a noilor lui adepți, nu pot să vă spun ce s-a întâmplat cu el în acea zi, dar ca să aflu, totuși, câte ceva, m-am îndreptat spre rezidența familiei S., cred că-i putem spune așa, din moment ce unul dintre ei, cel mai important, cel mai proeminent, începuse să conducă masele, încă mici, șovăitoare, totuși crescând – se putea bănui și visa – în scurtă vreme, dat fiind entuziasmul tuturor, pornirea lor spre ceva nelămurit încă, dar care putea, simțeau, să le schimbe viața. Viețile.
O, de câte ori n-au visat oamenii aceștia să li se schimbe viețile și de câte ori n-a trebuit să se trezească din vise că totul e la fel cum era și înainte de a se culca (pentru că numai așa, acolo, sub plapumă, își puteau permite să viseze astfel de lucruri!)!
A ajuns, în ziua aceea, destul de târziu acasă, n-a mâncat, nu s-a spălat pe dinți, s-a trântit în pat, așa îmbrăcat cum era și a adormit pe loc. A dormit buștean toată noaptea, iar dimineața a luat-o de la capăt.
Vecinii începuseră și ei să-l privească așa cum privești la un conducător, iar el, nu știm, se simțea sau nu conducător, dar asta devenise, datorită faptului că noua lui limbă îi mobilizase pe tot mai mulți oameni spre un scop luminos și fericit. Va fi fost chiar viitorul care li se anunțase tuturor acestor supraviețuitori ani în șir, decenii în șir, ca un țel spre care să năzuiască. Nu se vorbea încă de nicio luminiță la capătul niciunui tunel, dar, în fond, acum cel puțin, cam asta era.
Deși era iarnă și zilele erau scurte și nopțile lungi, zilele mâncau cu sârg din orele nopții, încât cuiva i-a și trecut prin cap să reformeze și această convenție, noapte-zi, dar cum, n-a știut să i-o spună celui căruia i-o împărtășise, așa că o lăsară baltă.
După un timp nu prea lung, cineva avu ideea să se strângă cu toții într-un partid, acum, că era voie, își făcu ideea cunoscută tot în limba veche, după ce în cealaltă încercase de mai multe ori în zadar. Încă mai trebuia folosită limba veche pentru astfel de treburi. Nu-i nimic, își spuseseră, după ce îl înregistrăm trecem din nou la limba noastră și nu ne mai întoarcem niciodată la cea veche, demnă de a fi aruncată la coșul de gunoi al istoriei. Și partidul se făcu. Iar șeful partidului cine altul să fie decât Grigore S.? Îl aleseră în limba nouă, n-a fost greu, au căzut repede cu toții de acord, li se alăturau zilnic zeci și sute de noi adepți, încât doar rareori mai auzeai pe vreo stradă pe cineva vorbind limba veche și și atunci cei din jur îi priveau pe vorbitori cu dispreț și, uneori, cu ură. Deocamdată nu-i bruscau, dar simțeau că va veni și ziua când va trebui să facă și asta, ca să dispară pentru totdeauna trecutul negru, vorba aia, cu limba lui cu tot.