Virgil Răzeșu
Articolul dvs. despre roman, o colectare a diferitelor opinii ale numelor grele de romancieri români și străini, mi se pare util, dar nu aduce nimic nou.
Daniel Dragomirescu
Proză scurtă cu miză insolit-fantastică, Ieromonahul Pahomie și fratele Timotei, este un text decolând dintr-un fapt aparent banal. Demonstrați o tehnică a gradării fantasticului bine exersată, după modelul lui Gogol. Propun narațiunea spre publicare.
Lucia Bibarț
Am reținut o poezie, din grupajul dvs.
În deșert
Vin să tac
alături de tine.
Tac.
În locul meu, vorbește ploaia.
Inconștientul
din stropii ei
mi se prelinge-n pleoape.
Băltește.
Ca-n-tr-un somn treaz
alunec prin.
Anestezie în pori și-n sinapse.
Tac.
Să nu iau în deșert,
Deșertăciunea.
Cristina Ungureanu
Poezii cu atmosferă stranie, jocuri de cuvinte, scene tensionate, de unde se naște fluxul liric. Unele poezii par scenarii cu vizitatori din alte planete, cu personaje care colorează totul într-o lumină verde (marțiană?).
Mingea de blană
Când m-am trezit,
Din ochi îmi curgeau stropi verzi,
Peste tot erau lacrimi verzi.
M-am uitat sub noptiera din bucătărie,
Era un animal ciudat,
Cu o blană verde, foarte mare,
Era mic și avea cei mai frumoși ochi.
L-am luat în brațe,
Și hainele mele s-au făcut verzi.
Am încercat să-l scot afară,
Însă nu am putut călca pragul,
Căci animalul a căpătat dintr-odată,
O formă mai mare decât ușa.
L-am ținut lângă mine,
Creștea din ce în ce mai mare,
Începeam să mă sufoc
Sub blana grea și deasă.
(fragment)
Schirger Iosefina
Recenzia trimisă este prea lungă, autorul comentat puțin cunoscut cititorilor. Ea însoțea versurile, care nu ne-au convins.
Marin Rada
Poezii oscilante ca valoare, cea mai reușită poezie mi s-a părut Sărbători cu tata, printr-o simplitate cuceritoare.
Șerban Marinescu
Ne scrieți că aveți un volum de versuri publicat, iar cele din următorul volum, aflat în pregătire, trimise nouă, sună și ele bine. Vă dorim succes! În versurile alerte, în „trepte“ maiacovskiene din Ministrul Pustiului, ironia și sarcasmul alternează într-o compoziție interesantă.
George Dimitriu
Aflăm că sunteți colaborator al multor publicații teritoriale, chiar redactorul-șef al uneia dintre ele, numită Oaza de cultură. De acord cu cele afirmate în textul Orgolii lirice. Orgoliul unui artist închipuit poate fi ridicol și violent, era să scriu măgar și violent, ca în sintagma carageliană. Uniunea Scriitorilor din România nu are nimic comun, dimpotrivă, cu Liga Scriitorilor Români.
Ion Bunescu
Din ce ați trimis, cea mai reușită mi se pare rescrierea Glossei eminesciene.
Dragoș Maria
Vă dorim succes cu povestea Baba Yaga, poveste pornind de la folclorul românesc. Rândurile dvs. de prezentare, o confesiune, în fond, nu susțin din păcate poeziile, așa cum ne-am aștepta.
Florin Stroe
Versurile, lizibile, dar nu se leagă între ele, le lipsește liantul, nucleul ideatic, liric, în jurul căruia să se rotească imaginile.
Morar Teodora Gianina
Trimiteți unui critic din redacția revistei.
Valentin Sorin Păun
Nu ne putem pronunța până nu vă citim versurile.
Violeta Andrei Stoicescu
Prea multe imagini cu „cărări de dor“: citiți poezie contemporană pentru a vedea cum a evoluat ea. Vedeți,vă rog, și răspunsul adresat domnului George Dimitriu, și dânsul rezident în Spania.
Mihai Melinte
Nu vă înțeleg intenția, dacă vă îndoiți dvs. înșivă de calitățile literare ale textului trimis, cum să nu mă îndoiesc și eu? E dezarticulat, voit, probabil, dar nu aduce nimic nou.
Tudor Ștefan Goția
Lucruri ciudate, mici sintagme poetice, „acordeonul negru al nopții/șerpuind mătăsos“, dar de ce prin „brațe de greieri?“.
Emanuel Pope
Am reținut proza dvs., din cele trimise.
Mortu
– Bate cineva la ușă, Suzie latră, mă duc și deschid. Era Vasile.
– Salut, ce faci?
– Salut! Mă bat de muscă cum știi.
– Bă, fii atent! Azi am avut o zi de coșmar. Mi-a murit unul pe șantier.
Mă uit la fața lui, într-adevăr, nu-i mai văzusem fața asta. Afară, dincolo de statura lui înaltă, vanul pe care i-l știam și ceața strângându-se cu frigul și cu seara în jurul felinarului public. Decembrie.
– Cum măi? Hai, intră!
– Așa cum auzi, hai că nu am timp. Fii atent, te rog ceva, dar să nu mă refuzi.
– Ce-i mă? și deja eram îngrijorat că-l știam că vine cu nebunii.
– Am avut azi o nenorocire. Pe șantier. A căzut unu’ acolo și a murit, a alunecat și te rog să-l ții la tine câteva ore.
– Cum, mă, să-l țin? Ești nebun?
– Păi să-l ții ca să nu stea omul fără lumânare și să se mai încălzească și el, săracu’, un timp.
– Vasile, tu ești sănătos?
– Da.
– Și unde e omu’?
– E în van.
– Cum, măi, în van?
– În van, în căruță, ce dracu’ nu înțelegi. În van, în spate, unde era să-l pun.
– Măi, Vasile! Trezește-te, ai chemat poliția acolo, nu știu, salvarea, medici.
– Da, măi, am hârtii, am tot, toată ziua numai asta am făcut. Îl primești?
Și îmi flutură pe sub nas un pachet de hârțoage scoase de la chimir. Dar nu am apucat să le văd bine că le-a și băgat înapoi.
– Măi, Vasile! Cum să primesc mortu’, ce sunt eu gară de așteptare pentru morți. De ce nu-l duci la familie sau la tine acasă?
– Pentru că familia lui încă nu știe nimic, nu-s acasă și nici nu au loc, stau acolo toți înghesuiți în două camere și cu ăia mici, mulți.
– Păi și nu e treaba mea! De ce nu l-ai ținut la morgă, la spital.
– E poveste lungă, îți spun eu după.
– Care după?
– Bă, ăsta era din satul nevestei, îl știu de mic, om cu păru’ alb. Dracu’ m-a pus să-l duc pe șantier. Fă-ți și tu milă, să-i punem o lumânare la cap. Unde era să-l las, pe șantier sau în vanul ăsta?
– Măi …și ce-i spun eu soției când o să-l vadă, că trebuie să vină în scurt timp (încerc cumva să scap).
– Terminăm până atunci.
– Cum terminăm? Măi, Vasile, asta e treabă de pușcărie, nu-mi place.
– Dar când te-am scăpat să nu mori când erai rupt de beat, ți-a plăcut?
– Lasă măi, aia e aia, asta e alta.
Vasile face așa… o față la mine. Ca și cum mi-ar bate obrazu’ cu ochii.
– Bă, eu atât de rog, ne primești sau nu? Ultimul favor!
– Și cum e?
– Cum adică să fie? E mort că asta au constatat și medicii.
– Nu, mă! E în coșciug, e îmbrăcat…
– Este măi, îmbrăcat, dar coșciug, ăia la spital nu au avut, doar știi cum e aici, îi ard, de-aia nici nu l-am lăsat, că-i de-al meu din zonă. Să-l îngropăm creștinește, cum să audă ăia din sat că i-am lăsat pe pirații ăștia să-l ardă, ce fel ce om sunt eu?!
– Bine, măi! Și cât va sta la mine?
– Până aduc eu băieții care știu și au mai făcut din astea. Lasă că-ți explic, hai să-l băgăm în casă că am înghețat.
Îmi iau papucii și îl urmez către camionetă. Deschide în spate și printre scule de tot felul întins pe podeaua mașinii zăcea un corp. Dau un pas înapoi.
– Măi, Vasile, mă bagi în belea.
– Ce belea, stai liniștit, nu ai văzut că am hârtii. Hai și apucă-l. Dar zdravăn, că e moroșan.
Mă uit cu frică la fața omului în lumina palidă ce cobora din tavanul vanului, părea ca adormit în paltonul lui gros de culoare închisă și doar undeva în partea dreaptă a tâmplei se vedea o pată de ceva sânge, acum uscat.
În fine, apuc. Noroc că trăsese vanul cât mai aproape de ușa casei. Era greu de nu-mi venea să cred. Să nu-l scap, îmi zic, că o mai pățisem și mereu aveam vise urâte din pricina asta.
Îl punem pe canapeaua din sufragerie. Lat cât era, că fusese, vajnic, moroșan, cum zicea Vasile.
Vasile cică să-l punem apoi pe masă.
– Măi, tu ești tâmpit? Cum pe masă, unde mănânc eu?
– Păi nu așa se face?
Vasile, eu te bag în pizda mă-tii și te dau afară cu mortu’ tău cu tot.
– Bine, bă! Îl lăsăm aici, măcar e cald. Ai o lumânare?
– Am.
Am adus, am pus-o într-o scrumieră și am așezat-o lângă om. L-am privit mai bine, părul alb, fața ne schimonosită, parcă zâmbea.
– Și acum?
– Acum, ce?
– Acum, ce faci, că ziceai că te duci după niște băieți, dar Vasile să nu stai mult că mă omori și pe mine, să te duci într-un val vârtej și să vii. Ai telefon la tine, să mă suni din cinci în cinci minute ca să știu ce faci și unde ești.
– Stai măi fără grijă! Dar mai e ceva…
– Ce să mai fie, nebunule, că-mi ajunge…
– Bă, uite! Ăsta mai trage câte un vânt și el, așa să știi. L-am auzit eu în timp ce conduceam. Să nu te sperii. Așa fac morții, că ăștia la morgă, știi, nu i-au scos nimic din el.
– Și?
– Și de-aia ziceam, să mă duc după niște băieți care știu și au mai făcut din astea. Doar îi scoate mațele, îi bagă formol, au ei tot ce le trebuie, pompă și e gata. Altfel începe să se împută până găsim unde să-l depunem.
– Da, ce sunt eu, măi, morgă? Tu ești tâmpit sau ești în șoc? Te-au găsit ăia vinovat de moartea lui, ia spune…
– Nu, bă, citește. Îmi dă iar hârtiile alea și se așeză cu un aer obosit la capul mortului în genunchi.
Încep să descifrez din engleza din formulare, dar iar nu am timp că Vasile se ridică și zice: gata, plec.
– Măi, unde să pleci, tu nu auzi că nu te las să-i scoți mațele lu’ ăsta aici?
– Bun, nu mă lași, dar mă duc să văd de-i găsesc rudele, să le spun și să-i aduc să-și ia mortu’, nu? Ok?
– Ok, zic…dar mă suni din cinci în cinci minute… altfel… altfel o sun pe nevastă-ta.
Când am zis asta, a fost ca un miracol. Am atins clar un buton. S-a aplecat Vasile asupra mea și cu lacrimi în ochi mi-a jurat că mă sună din cinci în cinci minute numai pe nevastă-sa să nu o sun…ca, deh, ea îl știe pe om, e din satul ei etc Emoții.
– Ok, am hotărât.
El se îndreptă spre ușă, eu năuc îl urmez să-l conduc când aud un „da“ în spatele meu. Câinele latră. Înțepenesc. Vasile cu mâna pe clanță apasă și deschide ușa în grabă. O trântește apoi și-l aud cum coboară în fugă cele câteva trepte.
Vâr capu’ înapoi din hol în sufragerie, mortul neschimbat. Pe geam îl văd pe Vasile cum fuge cu vanu’ lui mâncând asfaltu’. Am rămas cu mortu’, îmi spun. Of! Dumnezeii mamei ei de viață, cum dracu’ de m-am procopsit cu toți moldovenii ăștia pe capul meu.
Aprind lumina în hol, toate becurile, liniștesc câinele și revin în sufragerie. Să mor! Mortu’ ședea acum în capul oaselor și încerca să-și lege șireturile de la pantofii ăia ai lui puțin scâlciați.
– …da, zice
– …da, ce? întreb, după multe, multe clipe.
– Am căzut, dar îmi revin, feciorule.
Se ridică și se îndreaptă și el trecând pe lângă mine. Înalt, voinic încă, moșu’. Moroșan, clar.
…
– Dar dvs. cine sunteți, îl întreb?
– Eu sunt socru’ lu’ ăla mititelu’ de-a ieșit acum pe ușă. Adică el ne ține fătuca, ca să zic așa. Știi, ne-am îmbătat azi acolo, la el, pe șantier și am alunecat. Bună seara! Iese și trântește și el ușa.
Rămân mut. Cât să fi trecut de când stăteam așa?! Suzie nici ea nu mișca, speriată. Sună telefonu’, soția: ai pregătit pastele, acum plec de la spital, în cinci minute, poate zece, pe ceața asta… ajung acasă. Și sunt așa de obosită și de flămândă. Te pup. (Emanuel Pope)