E binecunoscută formula cu care se deschide faimosul basm cules de Petre Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, dar, deoarece îmi propun să cercetez un fragment din ea, consider că este util să reproduc aici formula cu pricina în întregime: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești…“ Și, după cum se știe, secvența de la început se încheie cu aceste două versuri (plasate separat): „De când se scria musca pe părete,/ Mai mincinos cine nu crede“ (Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, Ediție îngrijită, note și comentarii de Aristița Avrămescu, Prefață de N. Constantinescu, Editura Fundației Culturale Române, Buc., 1997, p. 5).
Într-un atare context, este normal ca finalul formulei de mai sus („Mai mincinos cine nu crede.“) să ne surprindă oarecum. De ce ar fi mai mincinos ascultătorul neîncrezător decât povestitorul însuși? În orice caz, pentru a putea fi socotit mincinos, ascultătorul nu trebuie să fie unul pasiv: este nevoie ca el să-și manifeste verbal îndoiala. Deci, enunțul complet (reconstituit) ar fi cam așa: „[E] mai mincinos cine [zice că] nu crede.“ De altfel, o atare presupunere este confirmată întrucâtva de alte două versuri pe care le descoperim la sfârșitul unui basm (Împăratul cel fără-de-lege) publicat tot de Ispirescu în 1883: „Și încălecai pe-o lingură scurtă,/ Mai mincinos e cine nu ascultă“ (ibid., p. 311). E de la sine înțeles că și această formulă prezintă aceeași idee: receptorul care nu crede cele auzite refuză să intre în jocul literar și să ia aminte la ceea ce se povestește.
Evident, nedumerirea rămâne, căci se vede că nu avem de-a face doar cu niște ziceri zămislite din rațiuni exclusiv ludice. O dovadă suplimentară o constituie felul în care se închide un alt basm (Broasca țestoasă cea fermecată) din colecția lui Ispirescu: „Eram și eu p-acolo. Și fiindcă am dobândit și eu un os de ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care,de s-ar crede, m-ar da de minciună; și încălecai p-o șea etc. [subl. mea, Cr.M.]“ (ibid., p. 28). Altfel spus, acela care va crede cele povestite va da în vileag astfel faptul că povestitorul este mincinos. Așadar, dacă născocirea povestitorului este crezută de ascultător, rezultă că povestitorul este mincinos, de parcă povestea în sine i-ar conferi acestuia un soi de „atestat de competență“. În schimb, dacă ascultătorul nu crede cele povestite și declară acest lucru, atunci taman el va fi considerat un mincinos mai mare decât povestitorul!
În primul rând, să observăm că eticheta de mincinos este luată aici în sens pozitiv, ca titlu de glorie, deoarece se referă la abilitatea de a fi un mare născocitor, de a avea o fantezie ieșită din comun. Nu intră în discuție producerea unor minciuni propriu-zise, de vreme ce a minți implică încercarea vorbitorului de a-și înșela interlocutorul ori publicul (vezi Sf. Augustin, De mendacio, III, 3). Dimpotrivă, în cazul basmului, ascultătorul este prevenit dintru început că ceea ce urmează este incredibil, că se va vorbi despre o lume (situată in illo tempore) în care imposibilul devine posibil sau în care totul este posibil. Vasăzică, în basm ne întâlnim cu acea minciună aparte (ori atipică) plăsmuită cu intenția de a delecta, și nu de a înșela (v. Sf. Augustin, Soliloquia, II, 9, 16). Pe de altă parte, ascultătorul neîncrezător pare a fi catalogat drept mincinos în sens negativ, ca individ (culmea!) limitat în privința imaginației și comportându-se – cum am zice astăzi – ca un autentic spirit pozitivist.
Nu puține sunt exemplele în care, la sfârșit, povestitorul își avertizează încă o dată ascultătorii că au asistat la ceva inventat: „Iar eu încălecai p-o șea ruginoasă, spuindu-vă o poveste mincinoasă.“ (P. Ispirescu, op. cit., p. 366; basmul Dunăre voinicul). De altminteri, îl putem invoca și pe Ion Creangă: „Ș-am încălecat pe-o șea, ș-am spus povestea așa. Ș-am încălecat pe-o roată, ș-am spus-o toată. Ș-am încălecat pe-o căpșună, și v-am spus, oameni buni, o mare minciună!“ (Poveste) sau „[…] și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună!“ (Capra cu trei iezi).
Însă, pentru ceea ce ne interesează, putem apela și la poveștile altora. De pildă, un veritabil cărturar, Nicolae Cartojan, reeditând volumul lui Ispirescu, a scris un amplu studiu introductiv în care a inserat, la locul cuvenit, și o formulă inițială dintr-un basm oltenesc (extras din culegerea lui N.I. Dumitrașcu, Povești oltene, Editura Librăriei „Universala“ Alcalay & Co., București [f.a.]), care sună așa: „A fost demult – demult/ […] De pe când se punea cocoșul de clocea,/ Mai mincinos să fie cine n-o credea.“ (P. Ispirescu, Legende sau basmele românilor, Ediție comentată de N. Cartojan, Editura Scrisul Românes, Craiova, 1932, p. 7).
Numai că tot nu am lămurit de ce ar fi mai mincinos ascultătorul care declară că nu crede cele povestite. Cineva ar putea să afirme că este firesc să fie așa, întrucât ne confruntăm cu o realitate răsturnată sau o lume „pe dos“; în consecință, cel care zice adevărul e mincinos, iar cel care spune minciuni pare să afirme mari adevăruri ș.a.m.d. Totuși mă îndoiesc că aceasta ar fi interpretarea justă. Mai degrabă am putea vorbi de o intuiție extraordinară a creatorului popular. Am în vedere conceptul de „univers de discurs“ (așa cum a fost teoretizat de Eugeniu Coșeriu în câteva lucrări), potrivit căruia sensul ori valabilitatea (sau valoarea de adevăr) a unui enunț ori a unui discurs se stabilește într-un anume domeniu, cadru de referință, într-o anumită „lume“ etc. De exemplu, enunțul „Penelopa este soția lui Ulise“ este unul adevărat, doar că valoarea sa de adevăr se determină nu în universul de discurs al științei (al istoriei, bunăoară), ci în universul de discurs al fanteziei (al literaturii artistice, în acest caz; mai exact, al Odiseei). Prin urmare, cel care neagă sau respinge adevărul celor povestite (întâmplate pe „tărâmul celălalt“) nu face altceva decât (să caute) să strice „vraja“ construită. Susținând că toate cele istorisite ori înfățișate nu sunt adevărate, ascultătorul contestatar se vădește mai mincinos, fiindcă, la rigoare, lucrurile în cauză au adevărul lor în respectivul univers de discurs.
Dacă demonstrația nu a fost suficient de convingătoare pentru unii, mai putem aduce un caz în discuție. Despre încălcarea aceleiași convenții este vorba și într-un text de mici dimensiuni, intitulat Minciună, pe care Caragiale l-a publicat în 1896 („Epoca literară“, nr. 8). Subtitlul Din snoavele populare ne indică limpede originea poveștii pe care scriitorul a prelucrat-o în manieră personală (fără să semneze atunci ca autor). Conținutul snoavei se prezintă astfel:
Trei frați ciobani, plecați fiind la vânătoare, sunt nevoiți să înnopteze în pădure. Vor să-și gătească vânatul, dar, neavând foc, pleacă, pe rând, în căutarea unei flăcări ce se zărește în depărtare. Mai întâi, fratele cel mare descoperă că la acel foc o jumătate de om frige un om întreg. Fiindcă se miră cu voce tare de cele văzute („Ce minune mare, mă! zise el; o jumătate de om frige un om! lucru neauzit și nevăzut!“), este amenințat de pocitanie că va ajunge și el pe frigare, dacă nu-i va spune „o minciună bună“. Cum el mărturisește că nu știe nicio minciună, este imediat legat de un copac. La fel pățește și fratele mijlociu. Nimerește acolo apoi și fratele cel mic, care, în schimb, acceptă să spună o minciună bună, cu următoarea condiție (pe care monstrul o acceptă): „o să-ți spun o minciună, dar, dacă vei zice că mint, să știi că te omor“.
Ciobanul se pune pe povestit, înșirând o serie de întâmplări fantastice, ba chiar contradictorii, adică un fel de scurtă „autobiografie“ plină de absurdități. Redau aici doar finalul „minciunii“: „«[…] Acolo cum intrai, văzui o fântână și mă dusei la dânsa ca să beau apă. După ce băui apă, mă dusei mai încolo să mă plimb; dar luai seamă că-mi uitasem capul la fântână. Când mă-ntorsei la fântână, văzui că făcuse capul două picioare și se da pe gheață. Îl luai și, dup-aceea, nu-ș’ ce-mi veni mie, că deodată îmi băgai iar capul în fântână. Când îl scosei afară, astă dată mă pomenii pe pământ și văzui pe tata și pe tată-tău că ședeau jos pe câte un trunchi de stejar și făceau oale; însă tata trântea în capul lui tat-tău toate oalele care nu le făcea bune…» Atunci jumătatea de om zise: – Minți!/ – Eu știu că mint, răspunse băiatul; dar tu ți-ai uitat legământul ce am făcut amândoi că, dacă vei zice că mint, să te omor?/ Și zicând aceasta, trase una în capul jumătății de om și-l omorî.“ (I.L. Caragiale, Opere, Ed. critică de Al. Rosetti et alii, Vol. 3: Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, Editura pentru Literatură, Buc., 1962, p. 351).
În „autobiografia“ fabricată, tot ceea ce spune ciobanul este adevărat (căci ne aflăm pe teritoriul autoreferențialității), inclusiv cele afirmate despre tatăl jumătății de om. În momentul în care, revoltat, monstrul protestează, acuzându-l pe cioban că minte, el încalcă „legământul“ și este pedepsit cu moartea. În orice caz, cu măiestrie verbală, tânărul îl atrage pe celălalt în realitatea „minciunii“ și-l ține captiv un timp, destul ca omul înjumătățit să uite pe ce lume se află.
În fine, ne mai putem întreba ce înseamnă acea „minciună bună“. O minciună exagerată („gogonată“) sau una reușită, adică bine ticluită? Aș alege a doua variantă. Până să ajungă la focul aprins de jumătatea de om, cei trei ciobani trăiesc într-o realitate „normală“. Fabulosul („tărâmul celălalt“) începe de la foc încolo și frații remarcă uimiți „lucruri neauzite și nevăzute“ care contrazic legile firii („dar o să poți tu să mănânci un om întreg?“, îl întreabă pe monstru fratele cel mic). Ei pătrund într-o lume în care (la fel ca în incipitul basmului cules de Ispirescu) absurditățile se găsesc la ele acasă. O știe și jumătatea de om, insensibil deja la născocirile „artistice“, dar (fatalmente) foarte atent la ceea ce aduce atingere (ca minciună sfruntată) părții sale de „adevăr“.