Holocaustul, o nouă abordare

Într-o lume în care puseele antisemite tind să se manifeste constant, cu inten ­sitate variabilă, lucrări precum cea elaborată de Dan Stone nu sunt doar importante, ci mai ales necesare. Autorul cărții, istoric și specialist în studierea Holocaustului (profesor la Royal Holloway, University of London și director al Holocaust Research Institute), ale cărui contribuții în domeniu sunt recunoscute în comunitatea științifică, dacă avem în vedere lucrări precum Histories of the Holocaust (2010), dar mai ales Fascism, Nazism and the Holocaust: Challenging Histories (2021), propune cititorilor, în cea mai recentă carte a sa (apărută de curând și într-o versiune în limba română), o nouă perspectivă asupra Holocaustului, în ciuda existenței unor contribuții vaste pe această temă, cele mai numeroase în sfera sintezelor. De fapt, apariția de noi cercetări și contribuții privind tema rezidă în evoluțiile istoriografice din ultimele decenii, care au extins ariile de cercetare mai mult sau mai puțin tradiționale, orientând eforturile de cercetare spre segmente de interes mai puțin avute în vedere sau complet omise în trecut. Autorul însuși admite, de altfel, că scrierile circumscrise temei Holocaustului au trecut, de la etapa incipientă, aparținând cercetătorilor pionieri din domeniu, precum Gerald Reitlinger sau Raul Hilberg (care și-au bazat cercetările inițiale pe documentele prezentate la Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg), la abordări și scrieri generate de dezbateri istorice pe teme dintre cele mai diverse, precum cele legate de momentul adoptării Soluției Finale, rolul jucat de SS sau de alte entități din Germania celui de-al Treilea Reich, sistemul de lagăre de concentra re/ex ­terminare, pentru ca, mai aproape de prezent, direcții de cercetare noi să mute accentul de la studierea documentelor emise de responsabili (făptași), la mărturiile și răspunsurile victimelor Holocaustului, prin intermediul istoriei familiilor, al scrisorilor, jurnalelor sau însemnărilor. O altă tendință, existentă de altfel și în alte arii sau domenii istoriografice, nu doar în cel al Holocaustului, este legată de orientarea spre microistorie, prin alegerea unui subiect sau a unui segment de cercetare relativ minor, prin studierea căruia să poată fi reconstituită imaginea de ansambul. Exemplele în acest sens sunt numeroase, ele variind de la studierea unei comunități rurale sau mici orașe sau zone urbane în anii Holocaustului, la cercetarea regimului de muncă silnică în diferite lagăre, studiul „marșurilor morții“ din perioada de sfârșit a războiului și multe altele.

Pentru publicul cititor din România, probabil cele mai importante secțiuni din lucrare sunt cele care fac referire la spațiul românesc, prin prisma Holocaustului. De altfel, spațiul alocat cazului românesc este unul semnificativ, autorul considerând studierea acestuia ca un punct de plecare util pentru configurarea unor cercetări mai ample. În acest context, ar fi relevant de menționat că există un număr considerabil de contribuții românești privind subiectul, începând cu cele mai vechi (avem în vedere aici mai ales contribuția lui Matatias Carp, a cărui lucrare fundamentală, publicată în trei volume după război, 1946-1948, sub titlul Cartea Neagră. Suferințele evreilor din România 1940-1944, documentează cu rigoare persecuțiile, crimele și masacrele săvârșite împotriva evreilor între anii menționați) și continuând cu lucrări și contribuții ulterioare, de la cele ale lui Jean Ancel (Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași, 2005), la cele aparținându-le lui Michael Shafir (Între negare și „trivializare comparativă“: negaționismul Holocastului în țările post-comuniste din Europa Centrală și de Est, 2002), lui Carol Iancu (Le Shoah en Roumanie. Les Juifs au temps du régime Antonescu. 1940-1944, 2005), Lyei Benjamin (Strategii comunitare de supraviețuire în contextul statului național legionar, 2013), lui Mihai Chioveanu (Death Delivered, Death Postponed. Wide Holocaust, 2013), lui Radu Ioanid (Holocaustul în România, 2019, ed. a III-a) sau lui Vladimir Solonari (Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, 2015), pentru a numi doar pe câțiva dintre cercetători.

Revenind la lucrarea lui Dan Stone, ceea ce merită subliniat este că acesta a evidențiat tipul de acțiune independent adoptat de România cu privire la Soluția Finală, care a evoluat de la o participare zeloasă, susținută, la aplicarea acesteia (uneori implementând propriile măsuri, fără implicarea directă a Germaniei), până la decizia de a refuza deportarea de grupuri mari de evrei. Practic, din vara anului 1942, Ion Antonescu și apropiații săi au început să reconsidere deportarea evreilor din România, iar decizia de a opri deportările în Transnistria, luată în octombrie 1942 (deși fusese în mare parte o consecință a impresiei tot mai ferme că războiul avea să se încheie cu înfrângerea Germaniei, dar și pe fondul pledoariilor liderilor evrei, mai ales a lui Wilhelm Filderman), era, de fapt, tot o manifestare a unui anumit tip de autonomie față de aliatul de la Berlin, pentru care era mai importantă alianța continuă cu România și accesul la resursele petroliere, decât forțarea mâinii liderilor de la București.

Lucrarea evidențiază totodată diferențele dintre experiența evreilor români deportați în Transnistria, în contrast cu ceea ce a însemnat Holocaustul camerelor de gazare, desfășurat în lagărele celui de al Treilea Reich. Cu alte cuvinte, aceștia nu au fost deportați în lagărele morții, spre a fi exterminați, ci au fost deportați în Transnistria, unde au fost abandonați în ghetouri sau în spații improvizate, uneori fără adăpost, expuși astfel intem ­periilor și lipsiți de resursele necesare supraviețuirii, consecința fiind aceea că în iarna 1941-1942, tocmai din cauza amintitelor condiții, zeci de mii de deportați au decedat din cauza expunerii la temperaturi extreme, a inaniției, mizeriei și a bolilor.

Stone evocă, totodată, și cazurile de execuții sumare și masacre săvârșite de trupele române și germane, precum a fost cel de la Odessa, ca represalii în urma unui atentat (atribuit evreilor), căruia îi căzuseră victime 46 de soldați și ofițeri români și germani. Masacrul, desfășurat la 23 octombrie 1941, avea să însemne eliminarea, prin împușcare, a peste 18 000 de civili evrei (mergând până la 25 000, potrivit altor surse), în vreme ce alți 20 000 de evrei au fost împușcați în apropiere, la Dalnic. Cifrele sunt teribile, și nu sunt singulare, dacă avem în vedere că la Bogdanovca, potrivit unor date, doar în perioada cuprinsă între 21 decembrie 1941 și mijlocul lunii ianuarie 1942, deci de-a lungul unei singure luni, jandarmii români și miliția etnică germană locală au masacrat 48 000 de evrei, cei mai mulți de origine ucraineană.

Datele masacrelor sunt într-atât de copleșitoare, încât autorul înaintează chiar o concluzie terifiantă, potrivit căreia în masacrele din Transnistria au fost uciși mai mulți evrei decât au fost deportați din Țările de Jos, către lagărele de exterminare naziste.

O mențiune aparte pentru ultima secțiune din lucrare, dedicată memoriei Holocaustului, care pune în gardă în legătură cu trivializarea tragediei umane. De unde datoria celor de azi de a comemora, de a ne aminti, și mai ales de a veghea ca astfel de orori să nu se repete, deși unele evenimente recente par să sugereze contrariul. O lectură importantă, atât pentru cercetărori și istorici, cât și, sau mai ales, pentru publicul larg.