Autorul cărții, Alexander von Schönburg, este un nobil în sens propriu, al liniei genealogice. Este și jurnalist, scrie, iată, și cărți. Tema virtuții (aretē) se potrivește unui aristocrat, aristos însemnând „cel mai bun“. Or, în privința celor omenești, cel mai bun nu înseamnă perfect – o spune autorul însuși. Înseamnă, dimpotrivă, a fi un mediu, o cale, un mijloc. Într-adevăr, în această direcție converg toate concepțiile referitoare înțelepciunii: Buddha (Calea de Mijloc), Aristotel (virtutea este media dintre două extreme), Socrate (specialist în erotică, el crede că erosul este un daimon, un intermediar), Plotin (virtutea reflectă lumina celor de mai sus), Nietzsche (Zarathustra ca element de legătură între om și supraom).
Se întâmplă așa pentru că omul însuși se situează în interval, este o ființă de mijloc, a lumii dintre lumi. Pentru o asemenea ființă, împlinirea se joacă în registrul termenului mediu, al bunei mijlociri sau transmiteri. Căci, dacă am fi fost ființe ale capătului, ale sfârșitului, ale de-săvârșirii, nu ar fi trebuit decât să sclipim, bine lustruiți, precum locomotivele trase pe „linia moartă“ a câte unui muzeu. Ființe ale intervalului, suntem prin urmare ființe ale mobilității și ale deplasării. Proiecția morală a acestei trăsături ontologice este creativitatea etică, geniul de a găsi media și mediul în care se pot întâlni principiile, legile și imperativele cu simpla viață. Or, virtutea înseamnă să poți găsi un mijloc între, de exemplu, ireal de frumosul imperativ „să nu minți!“ și brutalitatea rostirii adevărului ca atare. Acest mijloc este delicatețea sau eleganța, buna-cuviință, amabilitatea, și am amintit astfel principalele cuvinte pe care le asociem, într-un mod aproape automat, termenului aristocrat(ic).
Alteori însă, așa cum vom vedea, tocmai rostirea cea mai tăioasă, fără menajamente a adevărului pur și dur reprezintă un comportament moral, atunci când vorbim de pildă despre curajul confruntării unui regim totalitar, construit pe teroare și pe minciună. Tot ce ni se cere de la o „etică a intervalului“ (pentru a-l cita pe Andrei Pleșu) este să fim mobili, să ne deplasăm bine, fără să trădăm principiile morale în favoarea vieții, dar nici viața în favoarea principiilor (ceea ce nu înseamnă că în schimbul vieții putem face orice ni se cere). În definitiv, e vorba despre o artă a alegerii virtuții solicitate de o anume situație, fără de care mi-aș putea justifica lașitatea sau grosolănia cu argumente aberant-morale, spunând de pildă că ar fi lipsit de delicatețe să afirm despre un Hitler că este un dictator, dar să invoc parrhesia atunci când arunc în fața unui individ adevărul că este chel sau că a îmbătrânit.
Oare nu cumva dispariția aristocrației (în atâtea sensuri salutară) a avut și un dezastruos efect secundar: dispariția puterii binelui, a credinței în virtute și, finalmente, a moralei? Profunda criză morală, a binelui, în care ne aflăm azi nu își află una din cauze și în entuziasmul cu care s-a proclamat moartea aristocrației – literal: puterea celui mai bun?
Ignominia nu e lipsită însă de anvergură dramatică. Actele ei sunt mesaje compuse în codul conflictului și al intrigii. Decriptate, își vor dezvălui semnificațiile ascunse, belicoase. Una dintre ele e sesizată de autor chiar la începutul cărții, unde ne arată cauzele istorice ale patosului contestării eleganței și bunelor maniere. E vorba, desigur, de conflictul dintre burghezie și aristocrație care – după o perioadă în care burghezii s-au întrecut în cumpărarea titlurilor nobiliare și în realizarea de mezalianțe cu familiile aristocratice – a culminat în aruncarea peste bord a tot ce mai amintea de epoca „nobililor“: purtarea bijuteriilor, eleganța vestimentară, gesturile frumoase, vorbirea prețioasă, dichisul. Acuzația de snobism s-a răspândit, pe drept și mai ales pe nedrept, asupra tuturor celor care rămăseseră să apere Kalokagathia. Astăzi, chiar și un aristocrat autentic riscă să fie considerat snob, căci sensul inițial de snob a deviat spre unul foarte larg, care se referă la purtarea elegantă, la manierele alese, la vorbirea îngrijită și nuanțată („prețioasă“ – cu un alt cuvânt peiorativ).
În ce privește renunțarea maselor la morală, aceasta se leagă de globalizare, căci globalizarea vine la pachet cu o anumită grobianizare. O analiză extrem de interesantă a pericolelor cosmpolitismului actual o întâlnim în capitolul al treilea al cărții, intitulat „Deschidere spre lume. Sunteți cosmpolit?“ Într-o lume deschisă, fără granițe, fără limite, cu greu ai mai putea rămâne fidel „etichetei“ care e dependentă tocmai de cultura (apolinică!) a limitelor, a formelor, a definițiilor, a ideilor clare și distincte, a clasificării și ierarhizării. Cum mai putem ține la distincție astăzi, în vremuri de maximă indistingere, de amestec și devălmășie? În lumea de azi se poate spune orice despre orice, acela care ține să respecte în continuare proprietatea termenilor va fi considerat un habotnic al limbajului, al unei limbi învechite și pretențioase. Simplicitatea a înlocuit simplitatea, iar polisemia – claritatea. O lume fără granițe induce o limbă dezlânată, prolixă, și un comportament complet dez-axat, auto-intitulat liber. Suntem gata să ne (dez-)integrăm (dionisac!) în orice, să ne adaptăm la orice, să acceptăm orice. Căci, dacă revenim la sensul etimologic al cuvântului etică sau morală, vom ajunge la ethos și la mos care, ambele, înseamnă obicei, uzanță, fel de a fi. Vrem, nu vrem, oricât de anti-iluminist ar suna, morala este legată de un loc, de o anumită tradiție, iar, dacă există o dimensiune morală universală, nu e mai puțin adevărat că ea nu poate fi transmisă decât printr-o formă specifică unui anumit loc și timp, unui spațiu determinat și unei comunități de viață anumite.
Cele douăzeci și șapte de virtuți înregistrate de von Schönburg sunt: înțelepciunea (disponibilitatea de a învăța mereu încă ceva), umorul (a da un sens celor mai absurde situații), deschiderea spre lume (a-i lăsa pe alții să fie altfel), modestia (să nu încerci să-i impresionezi pe cei din jur), curtoazia („curtenitoare este acea persoană care-i deranjează cel mai puțin pe cei din jur“), umilința (capacitatea de a recunoaște că propriile merite au și o altă sursă în afara efortului personal), fidelitatea (a reuși să descoperi infinitul într-un singur plan, într-o singură persoană), castitatea (sexualitatea în afara unei relații sufletești este o formă de necrofilie, mai mult, o copulație între două cadavre), compasiunea (fundamentată pe diferența ontologică dintre eu și tu, denotă capacitatea de a sări peste propria mea umbră pentru a înțelege suferința celuilalt și nevoia lui de ajutor), răbdarea (a suporta, a îngădui și chiar a te bucura de întârzierile inerente prezentului, căci continuitatea – și nu „disruptivitatea“ – este trăsătura fundamentală a clipei care se dă amânându-se, în acordurile tărăgănate ale promisiunii), echitatea (realizabilă doar în măsura în care renunțăm la prejudecata unei echități absolute, inexistente în fapt, singurul corectiv al inechității fiind generozitatea, chiar arbitrară, și, mai ales, conștientizarea diferențelor dintre oameni), sportivitatea (educă în noi dorința de a ne perfecționa, de a respecta regulile și ordinea impuse de orice joc, ca și recunoașterea propriilor limite, împreună cu acceptarea îndrumării date de un antrenor, maestru etc.), supunerea (fundamentată pe acceptarea existenței unei ierarhii și a îndreptățirii autorității; o lume în care oricine ar fi la fel de competent ca oricare altul pentru, să zicem, pilotarea unui avion, ar sfârși în haos), decența (calea de mijloc între rigiditate și neglijență, între protocolul strict și scorțos și atmosfera relaxată), amiciția (capacitatea de a stabili o relație omenească cu semenii, privindu-i pentru început în ochi cu bunăvoință), indulgența (conștientizarea imperfecțiunii ca natură și esență a umanității), sinceritatea (a spune adevărul și a-ți spune adevărul fac minuni în vindecarea unei societăți bolnave sau a unui comportament propriu vicios), generozitatea (generozitatea autentică este inepuizabilă și irațională, ireductibilă la motivații psihologice sau utilitariste), cumpătarea („a te bucura de cele oferite de viață, fără a te lăsa confiscat de ele“), discreția (a nu te lăsa pradă curiozitații – înscrisă în cele mai adânci straturi ale naturii noastre omenești), coolness (cavalerismul îmbină perfect coolness cu kindness, indiferența stoică față de relele și nedreptățile soartei unită cu „benevolența și milostivirea Evului Mediu creștin“), hărnicia (această virtute răspunde nevoii profund umane de „mai mult“; nepracticând-o, riscăm să cădem pradă disperării de a ne umple golul lăuntric prin consum excesiv de mâncare sau de informații), buna-creștere (arta de a păstra buna măsură), curajul (dominarea fricii de a nu fi agreat de ceilalți, îndrăzneala de a fi tu însuți chiar cu prețul marginalizării și excluderii sociale), toleranța (deschiderea spre contrazicere și dezbatere, spre contestarea perspectivei tale, spre dialog), încrederea în sine (realizabilă doar cu condiția să credem, precum Sf. Augustin, că e ceva în noi mai adânc decât noi înșine) și – în sfârșit! – gratitudinea (funcțională în măsura în care este totală, în care nu o limitezi doar la ceea ce este mulțumitor în viața ta, ci o manifești și față de ceea ce, aparent sau nu, te nefericește). Închei chiar cu această frumoasă frază din descrierea ultimei (și celei mai înalte?) virtuți: „Uneori fericirea adevărată constă în renunțarea la dreptul de a fi fericit. Și să așezi nefericirea alături de fericire.“