Orice în viaţa asta are un moment iniţial. În teatru este la fel. Întîlnirea cu Silviu Purcărete este, în ceea ce mă priveşte, esenţială. Uman şi profesional. Am înţeles adevărul despre teatru şi iraţionalul său, desluşindu-mă, în acelaşi timp, şi pe mine însămi, cînd am acceptat că Silviu Purcărete este, pentru o vreme, călăuza mea.
Între 7 şi 10 octombrie are loc la Teatrul Naţional din Craiova „Săptămîna Silviu Purcărete. 50 de ani de excelenţă în teatru“. Un eveniment pe care teatrul l-a pus la cale ca o formă de preţuire a ceea ce înseamnă acest artist în istoria instituţiei. Anii în care regizorul Silviu Purcărete a lucrat la Craiova au marcat, prin performanţă, fenomenul teatral românesc şi mondial. Emil Boroghină a avut o intuiţie formidabilă atunci cînd, înainte de 1989, l-a invitat să monteze acolo. La Craiova s-a născut una dintre cele mai frumoase şi mai puternice poveşti întru artă. În aceste zile, cinci dintre spectacolele montate de Silviu Purcărete şi care se joacă la teatrele din ţară vor avea reprezentaţii pe scena din Craiova, se va proiecta filmul lui Purcărete „Undeva, în Palilula“, sînt expoziţii, întîlniri, dialoguri, toate în prezenţa sărbătoritului. Pentru mine este un interval al NOSTALGIEI.
Îmi amintesc o zi de duminică pustie de la începutul anilor nouăzeci, cînd ne-am dat rendez-vous în faţa Teatrului Mic. Urma să-i iau un interviu. Imagini din spectacolele lui se derulau dezordonat în mintea mea. Mi s-a părut că ieşirea lui lentă din maşină, o Dacie autohtonă, va dura un veac de singurătate pentru mine. Un veac în care mă voi dezintegra aşteptînd să-l cunosc, să trec, cumva, dincolo de ce se vede, de ce este un spectacol al lui, de ce înţeleg şi de ce îmi scapă. Tatonarea reciprocă a fost, cîteva minute mai tîrziu, ca în Baal, filmul lui Passolini. Habar n-aveam că vom intra pe ring, că paşii vor merge, cîndva, împreună, pe un drum fabulos pentru mine. Tatonarea avea ceva şi din ritmul unui alt început. Acela al democraţiei, al iniţierii într-un limbaj complet nou, un limbaj pe care urma să-l exersăm, învăţînd drumul de la întuneric spre lumină: limbajul libertăţii. Drumul către miracolul actului teatral este întotdeauna invers, este acela dinspre lumină spre întuneric. Întunericul aventurii, al căutării, al libertăţii absolute în care mintea, cunoscînd lumina, se joacă cu umbrele fanteziei. Am înţeles, mai tîrziu, că fiecare moment de început de lucru la un spectacol se derulează, păstrînd proporţiile, ca interviul nostru, acela dintr-o zi sfîntă de duminică de pe o stradă goală, pe care am regăsit-o, la sfîrşit, populată cu ficţiunile noastre.
Mi s-a părut un vis, mai tîrziu cînd, coborînd pe peronul gării din Craiova am dat nas în nas cu el. Purcărete îl aştepta emoţionat pe Ştefan Iordache. Fuma neliniştit şi se plimba în sus şi-n jos. Mi-am reglat paşii în cadenţa lui. S-a alăturat Ştefan Ioradche. Cu tot firescul din lume. M-au invitat a doua zi la teatru. Începeau repetiţiile pentru Titus Andronicus. Am stat ore bune. Am ascultat povestea lui Purcărete despre povestea lui Shakespeare, despre fiecare personaj, despre cum relaţiile lor trebuie sau nu dezvăluite pînă la capăt, despre miile de feluri de violenţă şi de cinism, de grotesc şi abominabil. Stăteam toţi cu gurile căscate. Exagerările, proporţiile uriaşe pe care le căpătau nişte detalii mă duceau cu gîndul la fotografiile pe care Fellini le făcea în dreapta şi în stînga căutînd cu voluptate disproporţia. Cuvintele se dilatau, ritmul, gestul, corpul. Sau, dimpotrivă, se comprimau. Intrau la apă, păreau gnomul cu toba de tinichea ascuns pe sub fustele întîmplărilor. De cîte ori cobor în gara din Craiova, simt cum mă înghite gura imensă şi hulpavă a devoratorului Titus Andronicus, simt cum devin prizoniera unui gigant talent, Ştefan Iordache, şi cum mă scufund, iarăşi şi iarăşi, în oceanul minţii lui Purcărete. Titus Andronicus a fost oglinda fermecată prin care am intrat, ca Alice, în lumea minunilor, în lumea de dincolo, în lumea facerii creaţiei lui Purcărete.
Jocul acesta este făcut de regizor plecînd, mereu şi mereu, de la cuvînt. Cultul lui pentru cuvînt are în spate respectul pentru începutul lumii. Pentru straturile civilizaţiei, pentru transformările limbii, pentru fenomenul acesta viu, dinamic, în mişcare. E ca şi cum ar privi mereu o bucată de rocă secţionată care vorbeşte, prin alcătuirea ei, de timp, de naştere, de creaţie, de dumnezeire. Cuvîntul populează mintea lui Purcărete cu imagini, cuvîntul îi pune accentele pe ce simte că este important pentru el într-un text, cuvîntul însufleţeşte iraţionalul, bîntuirea halucinaţiilor. Tot ce face Silviu Purcărete pleacă de la cuvînt şi de la căderea lui în interiorul lumilor pe care regizorul le poartă. În obsesii, în bucurii, în tristeţi imense. Şi totul se întoarce la cuvînt, la sensuri la care nu te-ai fi gîndit, îmbogăţindu-ţi universul. Cuvîntul este acela care pune la cale exerciţiile lui, care preced, ca un prolog magic, orice act de creaţie. Ca în iubire, jocul acesta dezinhibă, descătuşează, eliberează, surprinde.
Cele trei luni pe care le-am stat la Craiova în anul 1994 pen tru repetiţiile la Danaidele m-au transformat nu doar într-un martor la istoria unui spectacol, ci într-un fel de Vineri care învaţă să anuleze prezentul, rutina, cotidianul, cunoscutul şi să înveţe să privească. Inocent. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau, permanent, de pe scenă. Fiecare cu povestea lui care se topea în povestea celor cincizeci de danaide şi cincizeci de egipteni. O energie fantastică trepida la fiecare repetiţie şi venea, peste noi, în sală. Un tip de senzualitate şi de erotism plutea mereu în aer. Tensiunea confruntărilor conţinea tensiunea corpurilor unor tineri, a limbajului pe care îl inventau, împreună cu regizorul şi fiecare în parte, ca să vorbească astăzi despre cutume, despre iubirea interzisă, despre dorinţă, despre răzbunare şi revoltă, despre democraţie şi război, despre ei înşişi, la urma urmelor, care învăţau să-şi abandoneze identitatea, să se raporteze la celălalt, la ceilalţi. Un exerciţiu, într-o zi, ne-a convins că au înţeles ce voia regizorul. I-a rugat, pe cei o sută de tineri, să-l privească cu ură timp de cinci minute. Ura, ca şi iubirea, are neînchipuit de multe feţe. Asta voia Purcărete să se vadă într-o mare de chipuri. Ochii urii fiecăruia dintre ei. Uniformizîndu-i, punîndu-i să poarte aceleaşi costume multiplicate parcă la infinit, obligîndu-i pe băieţi să se radă pe cap, iar pe fete să se învăluie în veşminte în care trupul nu există, regizorul încerca, de fapt, cel mai dificil exerciţiu. Încerca să descopere, cot la cot cu ei, drumul către individ, către fiinţa particulară, către energia ei singulară, către miracolul unicităţii, pierdut, aparent, într-o imagine ce se repetă. Iarăşi şi iarăşi. Fiecare, dar absolut fiecare trebuia să-şi descopere fiinţa şi să înveţe să şi-o pună în valoare dincolo de costum, de o tradiţie sau alta. Faptul că păreau identici şi trebuiau să se lepede de uniformă şi să-şi poarte pe scenă identitatea, particularităţile, ceea ce-i deosebeşte, mi s-a părut pariul spectacolului. Fiecare exerciţiu – fetele danaide urmau să-şi aleagă perechea mergînd cu o găleată cu apă pe cap prin faţa tuturor celor cincizeci de băieţi, apoi patruzeci şi nouă, treizeci, alegerea transformîndu-se, încet, încet, în fatalitate, pe urmă, să stea o zi împreună, nedezlipiţi, fiecare cuplu danaidă-egitean, să meargă de mînă în oraş, la masă, pe scenă, să se simtă, să se cunoască, să se îndrăgostească, să se urască – fiecare exerciţiu, avea deci povestea lui.
Purcărete este unul dintre cei mai mari povestitori. Povestea are secrete, are şoapte, are ipostaze pentru fiecare personaj. Repetiţiile, sau felul în care le-am perceput eu, sînt întotdeauna ca o transă. Purcărete este bîntuit de ce aude el în text, de muzicalitatea care îi vibrează în auz şi în simţuri, de un dramatism pe care anumite accente îl dau unor anumite cuvinte, de sonorităţi, de ritmuri, de o atmosferă cu care el coexistă pe toată perioada repetiţiilor. Este un devorator. Se încarcă de tot ce este în jur, banalul se dă de trei ori peste cap şi străluceşte în sensuri incredibile, imaginile îl urmăresc cu tot ce au ele rudimentar sau, dimpotrivă, extrem de sofisticat. El compune cinematografic. Iraţionalul halucinaţiilor este dublat, o vreme, de o ordine cumva ilogică a scenelor pe care le repetă. Nu respectă neapărat cronologia succesiunilor din text. Există o sintaxă a imaginii, a vizualului care se defineşte plecînd de la cuvînt, de la inspiraţia muzelor, de la şoaptele demonilor, de la ispitele simţurilor, de la alcătuirea fragmentelor, mai întîi, disparate. Aparent, fără legătură imediată unele cu altele. Nălucirile pătrund în fiecare artist şi abia după aceea începe munca istovitoare de a le ordona, raţional. Silviu Purcărete are o voluptate în a se lăsa chemat de părţile fierbinţi ale unui text, de multe ori ocolite sau tratate superficial, în aceeaşi manieră. Cercetează, pur şi simplu, prin fiecare exerciţiu, acele pasaje excitante, virgine, misterioase în care se găseşte cheia unei interpretări neaşteptate. Cheia universului unui spectacol, spune Purcărete, stă în forţa cu care cuvîntul ţi se dăruieşte. El naşte imaginile din text şi din tine însuţi.
Experienţele lui depăşesc cetatea. Oraşul ştie, pe-nserat, să primească visul lui Purcărete. Am simţit asta acum, din nou, după ce am văzut la Cluj Amphitrion şi la Bucureşti Gertrude. Mi-am permis să rătăcesc prin melancolii care aduc la suprafaţă exerciţiul meu de admiraţie. De uluială continuă faţă de curiozitatea neostenită pe care Silviu Purcărete o are faţă de lume, de artişti, de muzică, de fanta de lumină pe care Luna o proiectează, uneori, pe pămînt. Atracţie magică. Am plecat într-o noapte, amîndoi, după o repetiţie, mergînd pe dîra de lumină. Eu aveam un baston în mînă şi Laudate a lui Mozart în cap. Eram singuri în mijlocul oraşului. În mijlocul universului. În centrul visului. Două siluete pe drumul Lunii, păşind uşor, ca să nu tulbure liniştea oraşului.