Apocalipsa care n-a mai avut loc
Se cade să ne oprim asupra unei întâmplări de curând petrecute, care spune mult despre felul, defectuos sau nu, în care funcționăm noi ca sistem social. Vă amintiți, săptămânile trecute am trăit cu toții așteptând apocalipsa meteorologică ineluctabilă care va lovi România. Ciclonul Ashley „va mătura“ țara, după cum ne avertiza un ministru. Diverși „specialiști“ s-au îmbulzit să confirme dezastrul iminent care ne este sortit. Televiziunile, evident, s-au prins în joc și au început să vorbească despre o catastrofă așa cum nu s-a mai pomenit, ilustrând totul cu imagini într-adevăr apocaliptice, dar de arhivă, culese din diverse locuri și de la date diferite, dar prezentate ca și cum ele ar fi de aici și de acum. Prin fața ochilor se derulau obsesiv secvențe cu copaci și acoperișuri smulse de vânt, cu case, mașini și localități întregi înecate de ape, cu oameni alungați din locuințele lor sau chiar pierind din cauza puhoiul de nestăpânit. Ni se dădea de înțeles că de ce ți-e scris nu scapi, adică din clipă în clipă se vor sparge cerurile și un noian lichid se va revărsa peste noi de neoprit. Totul, firește, a produs îngrijorare și spaimă. Panica, isteria au cuprins meleagurile patriei, localități răsărite sau mărunte. Și au început pregătiri, uneori ridicol-pompieristice, pentru când va fi să dăm piept cu ciclonul, cu uraganul, cu puhoiul de ape, cu furtuna nemaivăzută, cu potopul. Reporteri frenetici și uneori agramați transmiteau din zone expuse inundațiilor unde revărsarea de ape urma să fie oprită cu vreo sută de saci cu nisip. Asociațiile de locatari au dat banii pe pompe și generatoare electrice, fiindcă avea să se întrerupă alimentarea cu electricitate și să se inunde subsolurile. La ora când eram anunțați că ne va lovi devastator ciclonul blestemat, toți, înfiorați, ne-am ascuns în case, am închis geamurile, ne-am pus la adăpost mașinile care, altfel, aveau să fie luate de ape. Și, în realitate, ce a fost? În București, în cartierul unde locuiesc, nici vorbă de potop, deși prin sistemul RoAlert fuseserăm avertizați să ne ferim din calea dezlănțuirii naturale. Doar o ploaie ceva mai puternică de început de toamnă, chiar binevenită după un atât de lung anotimp secetos.
Ce este nefiresc, deplasat, supărător în toată desfășurarea asta? Diferența uriașă dintre, pe de o parte, previziunile și mesajele autorităților, ale instituțiilor statului și, pe de alta, realitatea din teren. O diferență cât o prăpastie. Contrariază incapacitatea acestor instituții publice de a contura corect un fenomen, care este, de obicei, măcar parțial predictibil. Nimeni nu le cere meteorologilor și oficialilor statului român să prevadă întocmai, procentaj sută la sută, fenomenele naturii. După cum, într-adevăr, e bine să se procedeze așa cum au procedat instituțiile responsabile, prin luarea unor măsuri preventive. Dar contează „scorul“ cu care greșești. Or, în cazul de față, eroarea e uriașă. Ca de la cer la pământ. Iar neîncrederea în autorități e și ea pe măsură.
Așa încât, observăm, instituțiile statului greșesc în ambele situații. Și atunci când se alertează excesiv pentru un rău care de fapt nu are loc. Și atunci când sunt luate pe nepregătite de un rău care chiar se petrece și pe care ele l-au ignorat. (Cronicar)
Cum ne deplasăm prin România
Să presupunem că îți propui să te deplasezi cu avionul de la București la Iași, pentru a participa la un eveniment literar. Te costă 200 de euro, în cel mai bun caz. Cât până la Paris și mai scump decât până la Roma, la Londra sau la Atena. Iar dacă trebuie să-ți cumperi un bilet de avion ca să te duci de la Timișoara ori de la Cluj tot acolo, la Iași (în afară de faptul că nu există curse directe, ci doar cu ocol obositor prin București și cu schimbarea avionului), prețul e astronomic: 400 de euro. E de crezut așa ceva? Nu e, dar e adevărul. Cu banii ăștia, știm, zbori oriunde în Europa. Sau mai adaugi 100 de euro și suma îți ajunge pentru un drum peste ocean, la New York sau Montreal. Cum de s-a atins un asemenea nivel amețitor de ridicat al tarifului pentru curse interne? Simplu, pe ruta respectivă, București-Iași, nu mai operează decât Taromul. Până să fie eliminată de pe piață, o altă companie, BlueAir, avea curse spre capitala Moldovei cu avioane Airbus rapide, de mare capacitate, iar prețurile biletelor erau scăzute/ decente. De când stăpân absolut al rutei a rămas compania națională Tarom, ne-am întors la avioane vechi, lente, cu elice și cu locuri puține, iar prețurile, iată, pentru condiții de zbor mai proaste, au explodat.
Ei, dar dacă în acești 35 de ani de după 1989 n-am izbutit să îmbunătățim legăturile aeriene dintre orașele/ provinciile țării, poate ne-am concentrat atenția și înregistrăm succese în construirea unor autostrăzi și drumuri expres în pas cu vremea, care să ușureze transportul rutier. Ei nu, nu. Nici în acest domeniu lucrurile nu stau deloc bine, suntem rămași în urmă, așa cum am constatat adeseori chiar și noi în această pagină, și în privința șoselelor am irosit atâtea oportunități care ne-ar fi înlesnit dezvoltarea și ne-ar fi asigurat o viață comunitară cu mai puțin stres.
În fine, există și a treia posibilitate: n-avem cum să uităm că mai e o formă de transport pe care un stat se poate baza pentru a obține beneficii. Calea ferată. A fost cumva aceasta alegerea noastră, miza noastră, sectorul prioritar menit să conecteze diferitele localități din țară și țara cu continentul european? Iarăși mă văd obligat să zic ceea ce n-aș vrea să zic: nu, nu. Cineva ne povestea că, venind cu trenul de la Craiova la București, călătoria a durat aproape cinci ore. Cinci ore! În urmă cu patruzeci de ani (da, pe vremea hulitului regim comunist, epocă de izolare și de subdezvoltare!…), pe același traseu, un tren rapid străbătea distanța dintre cele două orașe în două ore. Exact, în două ore. Și aici am dat înapoi incredibil de mult: căi ferate în stare jalnică, garnituri de tren care și-au trăit traiul și demult ar fi trebuit să fie scoase din uz, gări nerenovate ce stau să cadă. În vreme ce, în alte părți, realizările din transportul feroviar sunt uimitoare. De exemplu, în Italia, tocmai au sosit, din Japonia pare-mi-se, primele garnituri de tren care sunt capabile să atingă o viteză de 600 de kilometri pe oră. Însă, ce-i drept, au și italienii o problemă: căile ferate de acolo sunt proiectate doar pentru o viteză maximă a trenurilor de 300 de kilometri. Această limitare italiană, 300 de kilometri pe oră, pentru noi, aici, la gurile Dunării, reprezintă un vis prea frumos și, probabil, irealizabil.
Așadar, recapitulând, situația dezolantă a diferitelor forme de transport din țara noastră ne arată limpede că, din 1990 și până azi, doar am pierdut timpul, am acționat lipsiți de viziune, fără un plan de mare anvergură, complet la-ntâmplare și într-un registru minor, excelând cu precădere la capitolul contraperformanțe. (Cronicar)
Atacuri pentru culpe închipuite
Ne-am obișnuit cu situația: și Uniunea Scriitorilor, și revista noastră sunt supuse fără încetare la tot soiul de atacuri pe cât de înverșunate, pe atât de absurde. O categorie de atacuri pornesc de la autori care au acumulat în sufletul lor chinuit tone de frustrare. Aceștia nu ne iartă fiindcă nu le publicăm textele sau, după caz, sunt supărați foc fiindcă nu sunt recompensați cu diverse premii pe care și le-ar dori. Lor nu le trece nicidecum prin cap gândul firesc că, dacă nu le sunt publicate sau nu le sunt premiate compunerile, e chiar din cauza lor: calitatea lamentabilă a scrisului lor este aceea care, în fond, le interzice accesul la publicare, la premii. Nu, nu-și dau seama de asta. Totdeauna ei au aceeași reacție, nu-și explică eșecul prin lipsa lor de performanță literară, ci dau vina pe alții, respectiv pe noi. Ne fac procese de intenție, ne demonizează în voie. Și, evident, devenim în ochii lor niște personaje absolut detestabile, brusc fără niciun pic de valoare literară, deși, până să-i fi refuzat, ne podidiseră cu laudele și cu strigătele lor de încântare. Și, desigur, imediat se năpustesc și umplu internetul cu sudalme la adresa noastră (că doar e libertate de exprimare și oricine poate terfeli pe oricine, nu?!).
Între imputările pe care ni le aduc se numără și aceea că formăm o „gașcă“. (De fapt, ei înlocuiesc neonest expresia grupare literară, care denumește o realitate onorabilă, cu acest substantiv degradant, gașcă. Ce este o grupare literară? Mai mulți autori de literatură uniți prin vocație, prin convingerile estetice, prin încrederea unul în altul. Dintotdeauna literatura a trăit prin grupări literare.)
O altă acuzație este aceea că iar și iar sunt premiați sau iar și iar sunt invitați la manifestări literare „scriitori bătrâni“. Mărturisim că noi nu recunoaștem drept criteriu de evaluare literară vârsta, nici sexul, nici cine știe ce altceva, ci îi judecăm pe scriitori numai și numai după valoarea literară a scrierilor lor. Apoi, tot la capitolul culpe ale noastre de neiertat este și aceea că publică/ sunt invitați la manifestări literare/ sunt premiați „mereu și mereu aceiași scriitori“. Las’ că nu e adevărat și se poate proba acest lucru luându-se listele cu participanții la numeroasele manifestări literare, cu laureații diverselor premii, cu cei publicați în revistă. Dar, și dacă ar fi așa, este normal ca acei care se dovedesc a fi cei mai valoroși să fie cei evidențiați. Altfel ar fi ca și cum, la diferite turnee de tenis, nu li s-ar mai fi îngăduit lui Djokovič sau Serenei Williams să câștige competiția, cu motivație că „să mai ia și alții trofeul“.
Acest mod de a privi lucrurile este stupid: totuși literatura e un spațiu de manifestare a excelenței, nu un azil de întrajutorare pentru necăjiți. Am văzut, corectitudinea politică impune, mai nou, ca notele școlare să le fie comunicate elevilor în particular, pentru ca unii, cei slabi, să nu se simtă umiliți că alții, cei merituoși, sunt lăudați în public. Dacă vom aplica și în literatură acest principiu de egalizare în jos, atunci suntem pierduți. (Cronicar)
Semnal editorial
Am primit câteva titluri noi de la Editura Polirom, pe care le semnalăm cu interes. Astfel, vede lumina tiparului ediția a II-a revăzută a volumul Scriitor în comunism (niște amintiri) de Ștefan Agopian, prezentat elogios de Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș. Editura ne propune și un volum de povestiri intitulat Chiorpangiu, carte semnată de Florin Duțu, câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2024. În fine, în colecția Biblioteca Polirom, putem citi romanul Julia de Sandra Newman, care este, așa cum ne asigură editura, „o repovestire strălucită a romanului O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell“. Apariții editoriale remarcabile, toate vor avea cuvenita receptare critică în revista noastră. Alte volume primite la redacție: Elefantul de hârtie (versuri, Editura Tracus Arte) de Riri Sylvia Manor, Fulguriator (Eseuri și comentarii critice, Editura Universității de Vest) de Simona-Grazia Dima și Pe ape învolburate (proză memorialistică, Editura Timpul) de Niculae Manolache. (Aceste din urmă două titluri sunt recenzate chiar în acest număr din „R.l.“.) Lectură plăcută! (Cronicar)