Comparatistă, specialistă în studii americane și profesoară la Universitatea de Vest din Timișoara, Cristina Chevereșan este unul dintre cei mai valoroși critici literari din generația de mijloc. A publicat mai multe volume de specialitate, unele dintre acestea – cum ar fi Apocalipse vesele și triste (2006) sau Povești regândite. De la carte la film (în colaborare cu Adina Baya, 2022) – reprezentând adevărate premiere în critica noastră.
În 2021 însă, a pătruns neașteptat pe teritoriul beletristicii, cu un volum aparținând grosso modo memorialisticii de călătorie, dar fiind în realitate mai mult decât atât: Mansardă la Veneția. Nouă săptămâni în lagună. Beneficiind de o receptare foarte bună, cartea a anunțat o vocație, în pofida faptului că spiritele mai încăpățânate – ca subsemnatul – au continuat să spere că, odată parcurse itinerariile americane de specialitate, autoarea va reveni la critica literară românească, acolo unde sunt multe de făcut, iar spiritul ei pătrunzător și, în același timp, echilibrat este necesar.
După un timp, am constatat că distinsa colegă de breaslă, fără să își abandoneze preocupările academice sau să vacanteze fotoliul de cronicar la revista „Orizont“, continuă să călătorească și narativ, nu doar fizic, purtată de diverse programe academice, dar și de un interes lăuntric pe care, în cele din urmă, a ajuns să și-l asume. Astfel încât cartea recent apărută, Insule de soare. De la Mediterana la Atlantic, nu a mai constituit o surpriză. Fragmente relativ întinse din el văzuseră deja lumina tiparului în revistă, ceea ce pentru mine, cel puțin, nu a provocat o diminuare a interesului pentru întreg, ci l-a potențat.
De aceea, mă grăbesc să spun că volumul este excepțional printr-o serie întreagă de aspecte care îl individualizează atât în cadrul prozei de gen de la noi, cât și în raport cu produse similare ale altor literaturi. (Căci este indiscutabil că, odată intrați în era turismului, scriitorii de pe toate meridianele au redescoperit memorialul de călătorie ca specie literară, diversificându-l de la geografia/ mitografia urbană de tipul mai vechiului volum Istanbul, de Orhan Pamuk, și până la critificțiunea Un teatru pentru visători, de Polly Sampson.)
Insule de soare. De la Mediterana la Atlantic nu merge atât de departe în reinventarea genului. Cristina Chevereșan se simte confortabil în convenția literaturii de călătorie propriu-zise și nu simte nevoia nici să evadeze în ficțiune, nici să reducă experiența voiajului la o suită de istorii personale. Dimpotrivă, ea țese cu finețe firele subiective ale discursului – cele care adună partea de movere și de delectare a călătoriei – cu cele culturale – care însumează partea de docere.
Sunt patru spații cu care ne întâlnim, prin ochii autoarei, în paginile din Insule de soare…: Brazilia, insulele Azore, Coasta de Azur și Sicilia. Soarele la care trimite titlul volumului este trăsătura lor comună, toate patru fiind (cel puțin în mentalul nostru românesc) zone calde și foarte calde, în care astrul zilei este o prezență pregnantă. În rest, totul le desparte, chiar și ca destinații „exotice“ în raport cu cotidianul de acasă. Brazilia și insulele Azore, de pildă, sunt unite de limba portugheză, dar separate net de întinderea Atlanticului și de o cu totul altă experiență culturală. La fel, Coasta de Azur – sudul miraculos al Franței – și Sicilia – extremitatea sudică a Peninsulei Italice –, spații în care romanitatea este declinată în paradigme complet diferite.
Ce-mi place, înainte de toate, în cartea Cristinei Chevereșan este faptul că nu se cenzurează obsesiv, așa cum fac de regulă universitarii care cedează impulsurilor literar-confesive. Cele patru experiențe de călătorie sunt scrise la o persoană I nu numai apăsată, ci și volubilă, deschisă, care „vede“ odată cu noi și nu-și oprește în fașă nici curiozitatea, nici stările de spirit. Acestea pătrund în pagină și o colorează într-o afectivitate sobră, dar cuceritoare, care facilitează comunicarea și cuminecarea (cum spunea Noica).
Apoi m-a cucerit tipul de curiozitate al colegei mele care străbate distanțe enorme, împărtășindu-și/ împărtășindu-ne observațiile personale pe marginea spectacolului lumii. Cristina Chevereșan parcurge experiența celor patru teritorii culturale asemenea unui intelectual european neprefăcut, conștient de condiția sa favorabilă, dar fără condescendența „colonistului“ aflat în spații exotice, ca și fără complexele orientalului, în cele civilizate, europene. Călătoria este, evident și înainte de toate, cunoaștere: ea pornește de la o curiozitate pe care autoarea o mărturisește în preambul – atunci când evocă momentele în care, aflată în Statele Unite, se gândea la îndepărtata Brazilie –, dar nu se sfârșește în momentul în care această curiozitate este satisfăcută.
Sunt de aceea două discursuri în „discursul îndrăgostit“ din Insule de soare…: unul este cel al descoperirii, al degustării și asimilării, iar celălalt, al neliniștii difuze, al angoasei pe care ecuația cunoașterii o declanșează. Căci călătoriile Cristinei Chevereșan se petrec în ultimii ani, când Europa căreia îi aparținem a ieșit dintr-o pandemie numai pentru a intra în două războaie care, deși regionale și aflate la o anumită distanță, amenință să ducă întreaga omenire la catastrofă. Totul, pe fondul unei crize economice latente (dar care riscă să explodeze) și al exacerbării multor tensiuni și conflicte, inclusiv cele care țin de epuizarea anumitor zone turistice.
În acest context complicat, ochiul autoarei reușește să se limpezească, să-și regăsească prospețimea și, nu în ultimul rând, măsura și să vadă frumosul în toate ipostazele sale. Căci într-un fel privește Brazilia – cu explozia fantastică a naturii și halucinanta ei mitologie culturală – și în alt fel civilizația așezată a sudului Franței. Experiența Azorelor antrenează o anumită parte a afectivității culturale a scriitoarei, în timp ce Sicilia – acolo unde întâlnim un tip aparte de „sărăcie“ materială, contrabalansată de o imensă bogăție culturală – se adresează cu totul altei zone de interes. Elementul de legătură, observă Mircea Cărtărescu în cuvântul de pe coperta a IV-a, este memoria Cristinei Chevereșan: o memorie activă, infailibilă, care „vede“ uneori înainte ca ochii ei să vadă locurile și monumentele, umbrele trecutului și tezaurele naturii. Dar această memorie nu devine tiranică și nu transformă, să zicem, narațiunea aferentă Siciliei într-o Guida rossa în travesti: textul furnizează informații culturale fără a face paradă de erudiție. Autoarea știe (aproape) totul despre destinațiile pe care le recompune în fața ochilor noștri, însă nu este o culturală cu parapon.
Și mai e ceva. Memorii de călătorie erudite și doldora de informații pot scrie mulți. E ușor, ca intelectual de elită, mai ales cu un Baedeker – sau, poftim, ca să fim actuali, cu un ghid DK –, să descrii statuia lui Hristos de la Rio de Janeiro sau Muzeul de Artă Contemporană din Nisa. Mult mai greu este să creionezi convingător, făcându-l și pe cititor să simtă, oceanul care spumegă la Mosteiros, în Azore, ori farmecul tăcut și desuet al străduțelor din Erice. Cristina Chevereșan are sentimentul naturii, are melancolii… active, nu se sfiește să-și pună în pagină entuziasmul și nostalgia și, mai cu seamă, are mână de desenator cu cuvintele. Pagină cu pagină, notațiile fac loc, în colțul tabloului – care poate fi copleșitor, la Inhotim, în Brazilia, sau numai ilustru, la Picasso acasă, în Antibes – unui personaj plăcut și discret, de încredere, care este tocmai cea care scrie. Un personaj atașant, care conferă ritm și culoare istoriilor pe care ni le împărtășește.
Firește că Insule de soare. De la Mediterana la Atlantic nu este numai o foarte agreabilă carte de călătorie. Volumul scris de Cristina Chevereșan este în egală măsură o meditație pe tema lumii „lăsate acasă“, a acelui „petec de pământ“ de care ne este dor atunci când străbatem planeta și descoperim uriașele ei depozite de frumusețe și de cultură, fără a ne putea desprinde vreodată cu totul de ceea ce suntem. Avem în paginile de față și o interogație subtilă pe tema ușurătății noastre europene, de la înălțimea căreia ignorăm câteodată imensul tezaur al întregii umanități, ca și acele elemente de civilizație umană care ne leagă de restul continentelor. Așa cum soarele leagă între ele cele patru spații străbătute de autoare, între două întinderi de ape, în aceste timpuri foarte tulburi în care trăim.