Ilustrând posturile de poet, prozator, eseist, cronicar literar, Simona-Grazia Dima abordează producțiile domeniilor în cauză sub semnul unei condiții comune. Nu pregetă a acorda atenție unor cărți în care și-ar putea regăsi polivalența, selectând din multitudinea aparițiilor actuale „un număr mic de monade ale bucuriei estetice“. Ambițioasă, exigentă, laborioasă, se orientează personal printre ocaziile posibile ale afirmării. Aici se cuvine a remarca un fapt. Contractarea stilistică, o grijă aparte acordată fiecărei porțiuni expresive ar putea indica o rezervă intimă, un egocentrism. Și cu toate acestea autoarea vădește o dăruitoare deschidere, o largă comprehensiune față de diverșii confrați comentați. Panoplia polemică e ocolită, făcând loc „sentimentului trăirii estetice veritabile“. Putem constata aproape pretutindeni magnanimitatea recepției în cauză, stăruindu-se a fi în acord cu norma valorii. Iată câteva considerații cu o vibrație entuziastă asupra lui Ioan Moldovan: „Destăinuirile, formând un cvasijurnal patetic, încadrează detaliul personal în rama unei condiții mai largi – a omului confruntat cu temporalitatea și cu întrebările despre sensul (sau, eventual, nonsensul) viețuirii“. Sau: „Fascinantă în poezia lui Ioan Moldovan, dacă îi lăsăm în urmă profunda negativitate și abisala akedie, este extraordinară dezinvoltura asocierilor lingvistice, alăturată flagranței imaginilor“. La Mircea Petean, o sugestivă aluzie la originarul agrar transfigurat în cod postmodernist: „Asistăm la un joc fascinant al nașterii poeziei, uneori din detalii minime, cu tenacitatea cu care gospodarul adevărat scoate producții agricole notabile dintr-un teren pietros, neprielnic“. Lui Robert Șerban „îi place să construiască, din mărunte secvențe cotidiene, instrumente cu tâlc. Transformă gestul simplu al sprijinirii de o carte a foii de hârtie într-un spectacol neașteptat, căci «numele autorului/ iese din când în când la suprafață/ ca un înecat/ și încearcă să mă prindă de mân㻓. Totodată „relația poetului cu divinitatea este ludică și exprimată în stil minimalist, țelurile, metafizice și nu numai, poartă masca modestiei funciare («îngerul meu/ atât de sfios/ nu zboară/ ci merge pe jos» – Moto)“. În paginile sale de proză, Cornel Nistea vădește „un aer tineresc, fiind izvorâte dintr-o filosofie proprie, consolidată în timp, axată pe impactul iubirii asupra destinului. (…) Grației psihologice constitutive a protagoniștilor săi i se datorează, ca o consecință firească, eludarea abisalității de tip dostoievskian, prevalând, în schimb, climatul destins, propice dezbaterii (niciodată încheiate) despre căutarea armoniei“. La Alexandru Ecovoiu apare menționat „un văl țesut dintr-o complicată și savantă țesătură, spre a fi postat între Dumnezeu și locuitorii orașului imaginar Vergo. Constant încercați de întâmplări stranii și de revelații neînțelese, ei nu pot descifra voia divină. Sensurile rămân deschise“. „Șarada“ ezoterică e „tulburătoare și ambițioasă“. Marius Ghica, un substanțial analist și traducător al lui Paul Valéry, demonstrează sensul „revoluției“ structuraliste întreprinse de acesta: „Teoretizarea genezei poetice: o radicală mutare de accent, de la abordarea biografică a operei la receptarea ei ca proces nicicând încheiat.“ Menționând totodată mecanismul prezent aici, „un tip special de spunere, perpetuu atent să se mențină în zona poeticului, să nu cadă în proză“. Rezultatul fiind „cu adevărat o poietică, iar nu o poetică, deoarece ea nu se aplică unui «produs final», recte operei, ci facerii acesteia, procesualității ei“. Iar în textele altui critic, rigoarea coabitând cu afectul receptiv: „Bogăția nuanțelor coexistă, în scrisul exegetic al lui Nicolae Oprea, cu sobrietatea hieratică a discursului, organizat în demonstrații strânse, la obiect. Sub stratul de suprafață al analizei riguroase, dincolo de exprimarea limpede, lapidară, se ghicește de fiecare dată emoția intensă.“ Trecând la marile nume ale autorilor străini, Konstantinos Kavafis e apreciat pentru „o înclinație aparte de a surprinde, cu urechea la pândă, tainicele mișcări ale sorții necruțătoare, menite să distrugă reputații, să modifice cursul istoriei“. Ar fi acel mister premonitor al unei dihotomii conform căreia, în viața curentă, voluptății îi urmează dezastrul: „E acel sunet fatidic auzit și de larii lui Nero, «un vuiet ca de moarte urcând scara/ și pași de fier pe trepte alergând» (Pașii). Prevederea este, așadar, inutilă.“ Privitor la Fernando Pessoa, sunt puși în discuție enigmaticii săi heteronimi, iremediabili heralzi ai incertitudinii. Poetul comunicându-ne „prin intermediul narațiunii tristețea de a nu vedea lumea decât ca pe o primejdioasă aproximație, foarte aproape de nebunie și mereu tangentă la un adevăr insondabil“. După cum César Vallejo remarcă, „îngrozit, în lume, amplificarea nefericirii, a alienării și o spune cu energie, în imagini adesea fruste, extrase din cotidian“. Creația sa „se focalizează în strigăte de durere, semnalând adevărul uman complet diferit de aparențe: «Mutilat al chipului, chip astupat, chip zidit, acest om este totuși întreg și nimic nu-i lipsește»“. O mențiune e acordată și Mariei Pilkin, poeta moldavă care, într-un volum de versuri, se află pe punctul de a-i trata admirativ pe doi oribili criminali ai Armatei Roșii, Vasili Ceapaev și Grigori Kotovski: „Istoricizatul Ceapaev exercită asupra poetei, așadar, nu doar demonismul «vampirului din est», ci și fascinația absolutului depistabil în trăirea exuberantă.“ Iar Kotovski, „condamnat la ani de ocnă pentru jafuri înarmate și crime“, ar întruchipa „indecizia imaginarului social: în pofida faptelor sale nelegiuite, destui îl consideră un erou“. Suplimentar, „Ceapaev, cel ce a însângerat istoria, este rememorat într-o tonalitate voit eufemistică, pentru a nu îndurera prea mult“. Cu discreție și de astădată, Simona-Grazia Dima se mărginește la acești termeni descriptivi. Și nu e suficient? Nu doar ținuta speculativă, ci și bunul simț nu i se dezminte.