Opera vastă și diversă a poetei Ioana Diaconescu o situează pe un loc înalt în piramida literaturii noastre contemporane. Ea a scris mai ales poezie, dar și literatură pentru copii, și nu s-a lăsat neispitită de dorința de a comenta cu generozitate scrierile unor confrați. S-a pogorît, de asemenea, în bolgiile cele mai adînci și mai sulfuroase ale arhivelor Securității pentru a revela cititorilor faptele abominabile ale celor care i-au prigonit pe scriitori, pe intelectuali în general, în numele „siguranței” unui regim care a oprimat decenii la rînd poporul român. Așa cum știm, chiar breasla literară a cuprins torționari și turnători dintre cei mai odioși, pe care niciun foc divin sau infernal nu-i va putea pîrjoli destul.
Din acest punct de vedere, scriitoarea este în situația de a căuta atingerea cu cele mai pure sfere angelice, pentru a se limpezi de suflarea spurcată ce ar fi emanat din arhivele demonice pe care le-a răsfoit.
Este firesc, astfel, mai ales pentru o autoare lirică, să caute să descrie nu numai monștrii Infernului, ci și, în compensație, făpturile Paradisului și mai ales pe acestea.
Angeologiile spun că serafimii au câte trei perechi de aripi uriașe. Pe acestea le țin înfășurate în juru-le, astfel încît să-și apere eficient ochii și trupul de văpaia, de nedescris și de nerăbdat pentru muritori, ce îl înconjoară necontenit pe Dumnezeu. Aflați deasupra heruvimilor pe scara întocmirii cerești, serafimii îi au mai presus de ei doar pe arhangheli. Cel puțin așa îi descrie Isaia: „Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare avînd cîte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau. Şi strigau unul către altul, zicînd: Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul Savaot, plin este tot pămîntul de slava Lui!”
Serafimii sînt așadar îngerii de foc, întrupați prin iubire și devotament ca să dea slavă Preaînaltului. Poeta îi vede ca pe niște „raze de laser” care „ar fi aprins înaltul”. Ea se întrevede pe sine cum „mă îngropasem în norii lor” fiind niciodată altfel „decît în firea plutitoare/ Acaparatoare/ Și protectoare” a unor asemenea slujitori ai Divinității.
Viziunile autoarei sînt unele celeste. Cînd se află pe Pămînt „în iarba verde”, prosternată „în adorație”, raza o caută pe cîmpiile „albastre ale Cerului”. Starea în care se ipostaziază eul poetic este una de mijloc, plutire în neantul indecis dintre mîntuire și damnare: „Nimic nu mă pierde/ Nimic nu mă lasă în viață/ Un spațiu intermediar mă reclamă.” Și totuși, eterul în care duhul liric plutește, ca într-un fluid amniotic, este populat de trimiși cerești, pe care ființa sensibilă îi percepe și, firesc, ține să li se alăture: „Dar aerul foșnește de îngeri/ ca pe cioburi pășesc între mii de aripi.” Ridicarea în sferele curățite de zgura simțirilor telurice nu este însă una ușoară! Ascensiunea se produce cu dificultate și, chiar dacă vidul produs de înălțarea spiritelor superioare dă naștere unei atracții – precum sucțiunea resimțită de un ciclist care pedalează în plasa unui camion –, riscul prăbușirii se resimte și el, necontenit: „Pe ceruri sub aripi e cald/ Foșnetul căderii îmi spune/ Că pămîntul ce-l simțeam sub picioare/ E totuși aproape.” Trasă „cu fața spre Ceruri”, poeta este simultan revendicată de gravitația terestră și rămîne „Împărțită între spații/ În intermediarul de care/ Nu mă înspăimînt”.
Aceasta este atmosfera și acesta este sensul poeziei din volumul Ioanei Diaconescu. Ni se înfățișează o „viață suspendată”. Asemenea viziune, multiplicată poem după alt poem, este o viziune tulburătoare a unui Purgatoriu resimțit dureros de sinele vulnerabil al celei care scrie. Deși Serafimul este „la vedere”, cea care îl zărește aievea și poate certifica existența lui nu izbutește să acceadă alături de el. Raiul este un „diamant îngropat în cărbune” (titlu de poem).
Poezia Ioanei Diaconescu din acest volum este un vehicul ceresc ce nu își află eliberarea de gravitație. El este deopotrivă manevrat de spirite care-i determină parcursul ascendent și de atracția newtoniană inexorabilă. Poeta rămîne „un nor coborîtor absorbind înaripatele albe” (tot titlu de poem) într-o dureroasă, dar fertilă creator, indeterminare.
Ioana Diaconescu nu biruie undele gravifice și, dacă îi cercetăm mai bine poezia, nici nu dorește lucrul acesta, ci să aibă mereu serafimul la vedere și trupul rămas pradă forței determinate de masă, resimțind cu voluptate tirania celor 9,81 de metri pe secundă la pătrat ce este dată oricărei ființe omenești.