Lucrarea elaborată de Michał Wasiucionek, cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, reprezintă versiunea românească a tezei sale de doctorat, apărută în limba engleză (cu titlul original The Ottomans and Eastern Europe: Borders and Political Patronage in the Early Modern World, Bloomsburry Publishing, 2019), probând, de altfel, rigoarea unei cercetări doctorale. Din punctul de vedere al structurii, cartea curpinde două secțiuni, prima fiind dedicată mecanismelor patronajului transfrontalier, în vreme ce a doua și cea mai amplă secțiune abordează macropolitica facțională, ambele făcând trimitere la numeroase situații concrete și studii de caz.
Având ca fundament o bogată documentare arhivistică (îndeosebi din Turcia, dar și fonduri arhivistice poloneze și românești) și nu numai, analiza surprinde, în esență, întreaga țesătură a mecanismelor patronajului transfrontalier și a rețelelor facționale și pârghiilor din arealul geografic menționat, evidențiind bunăoară, suma de instrumente și mai ales rațiunile care au stat în spatele menținerii Moldovei și Țării Românești drept state aflate mai degrabă sub un patronaj transfrontalier, ca o alternativă perpetuă la o anexare per se a acestor entități de către Imperiul Otoman.
Cercetarea aduce implicit în discuție unele episoade ale istoriei spațiului românesc, mai mult sau mai puțin cunoscute, asupra cărora s-au pronunțat, dea lungul ultimului secol, numeroși istorici și cercetători. Un astfel de exemplu este cel al campaniei lui Sinan Pașa (Koca Sinan) din anul 1595, împotriva Țării Românești. Episodul cu pricina, unul de notorietate de altfel, este evocat de autor pentru a evidenția faptul că, deși cvasitotalitatea istoricilor și cercetătorilor români au menționat faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul, în confruntarea disproporționată cu trupele otomane de invazie (fapte ce nu pot fi nicidecum contestate, acesta împiedicând încercările otomanilor de a-și impune controlul în regiune și reușind, mai târziu, pentru o scurtă perioadă, unirea Moldovei, Țării Românești și a Transilvaniei), arareori este avut în vedere contextul evenimentelor din epocă, în sensul că deznodământul cunoscut, unul fericit pentru oștile muntene ale lui Mihai Viteazul, a fost posibil în primul rând pe fondul conflictelor facționale din rândurile birocrației otomane (sufocată de intrigi și dese răsturnări de situație la nivelul eșaloanelor superioare de decizie), angrenată, mai degrabă, în lupte intestine, decât interesată în unirea forțelor pentru o anexare propriu-zisă a țărilor române, fapt ce s-a repercutat direct și asupra mașinii de război otomane în preajma invaziei propriu-zise, și apoi, asupra capacității de luptă a trupelor de invazie, în confruntările cu trupele lui Mihai Viteazul.
Autorul argumentează că tocmai acest tip de conflicte facționale specifice, la nivelul elitelor otomane, dezvăluie de ce Imperiul Otoman nu a mai revenit niciodată la planurile de anexare propriu-zisă a țărilor române, preferând o alternativă aparent mult mai la îndemână, o formă de control exercitat prin intermediul patronajului transfrontalier.
Totodată, cititorilor le este ilustrat contextul mai larg al campaniilor lui Ioan al III-lea (Sobieski) împotriva Moldovei, din 1686 și 1691, cea din 1691 reprezentând ultima tentativă a uniunii polono-lituaniene de a-și impune stăpânirea asupra Moldovei, soldată cu un eșec. Autorul evidențiază diferența substanțială în privința patronajului transfrontalier (exercitat asupra țărilor române), dintre magnații polono-lituanieni și elitele otomane, anume faptul că, în vreme ce Uniunea polono-lituaniană a încercat, prin elitele sale, să obțină controlul asupra proprietăților funciare pentru a le redistribui nobilimii, abordarea otomană a fost una care nu a încercat să reconfigureze relațiile agrare, Poarta fiind preocupată să își asigure un flux de venituri, sistem care evita perturbările și era implicit mai potrivit intereselor boierilor locali, oferind în același timp, un tip de control, de patronaj transfrontalier.
Volumul în sine se constituie într-o lectură captivantă atât pentru segmentul restrâns al istoricilor și cercetătorilor, cât și pentru publicul larg, al pasionaților de istorie.