Prin Superpolitik, cu subtitlul Superpolitica: triumf și eșec stra – tegic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și relațiile internaționale, de George Cristian Maior (RAO, 2024) se prefigurează una dintre cele mai importante apariții în rândul cărților de profil din ultimii ani, publicate în România. Aceasta apare la un deceniu de precedentele volume(1) care au conturat preocuparea profesorului George Maior pentru consolidarea unei literaturi de specialitate autohtone, bine fundamentate, în domeniul relațiilor internaționale.
Un citat din Ludwig Wittgenstein ar putea descifra relația dintre conceptele de strategie și legitimitate, abordate cu scrupulozitate în carte: „Apa râului care modifică mâlul și nisipul albiei sau chiar piatra de pe fund și aceste transformări ale albiei care se răsfrâng pe cursul râului, în mișcarea apei.“ De altfel, pasiunea pentru filozofie și literatură a autorului se reflectă și în narațiunea cărții.
În Superpolitik, George Maior analizează mari momente și mari personalități istorice, dar evaluează foarte concentrat și cicluri de putere pe care le sintetizează din perspectiva conceptelor strategie și legitimitate.
Dacă numim generic strategia ca fiind pricepere politică, iar legitimitatea ca pe însăși recunoașterea de drept a autorității, descoperim că lucrarea este despre efectele interacțiunii lor. Acestea se răsfrâng milenar asupra ordinii statelor și în relațiile internaționale, creând evenimentul istoric.
Autorul aprofundează și consecințele directe și indirecte ale excesului de putere și își demonstrează, atât cât este nevoie, anticonformismul, pentru a genera elemente teoretice originale. Această apariție se produce, la rândul ei, printr-un act de superpolitik ce poate genera o dezechilibrare în rândul unor concepte neadaptate noilor realități ale timpului istoric în care ne aflăm și pe care George Maior îl vede ca pe unul de tranziție, cu redistribuiri masive de putere în sistemul internațional și reinterpretări ale unor concepte de legitimitate.
Superpolitik – cartea înglobează decupaje istorice care și-au lăsat decisiv amprenta în ordinea statelor și în relațiile dintre ele, fiind prototipul unui efort de documentare absolut remarcabil.
Prin superpolitik – conceptul, Maior vrea să demonstreze „valoarea și eficiența politicii în momentele și contextele cele mai dificile și critice pentru un stat“.
Este vorba despre o necesară dezechilibrare a raportului dintre legitimitate și acțiunea strategică, cu un scop pozitiv.
O astfel de carte nu s-ar fi putut scrie doar prin însușirea unor lecturi temeinice sau numai a unor experiențe. Tolstoi, unul dintre scriitorii amintiți pentru modul în care descrie în Război și pace conflictul militar dintre Napoleon și Alexandru, sublinia în finalul aceluiași roman cât de importantă este arta îmbinării ideilor. Găsim la autor atât capacitatea intelectuală, cât și tenacitatea de a-și asuma un astfel de rol, care să deschidă, mai întâi din punct de vedere teoretic, modificarea albiei râului pe un curs mai favorabil istoric.
Semnificativ auctorial este și faptul că George Maior se confesează asupra unor conversații purtate cu diverse personalități contemporane care au realizat lucruri importante și au deținut poziții-cheie. De pildă cu Francis Fukuyama, în privința demitizării conceptului de sfârșit al istoriei, cu fostul director al CIA, Michael Hyden, pe tema conflictului dintre sunniți și șiiți, dar și cu Charles Kupchan, fostul consilier pe securitate națională al lui Barack Obama, în cadrul câtorva convorbiri despre dezbaterile din mediul academic cu privire la politică, relații internaționale și gândire strategică.
Sunt, de asemenea, amintiți Newt Gingrich, fost lider republican al Camerei Reprezentanților, și Paul Wolfowitz, fost secretar adjunct al Apărării, pe care i-a cunoscut bine și au putut discuta despre efectele războaielor culturale post-moderne sau cele ale războiului din Irak. Din confidențele unor discuții personale ale autorului nu lipsesc nici personaje ca Roger Kirk, fost ambasador al SUA la București între 1985-1989, care i-a vorbit despre opacitatea lui Ceaușescu din ultimii săi ani de putere, dar și istoricul Vladimir Dedijer, partizan iugoslav în Al Doilea Război Mondial, pe care, de asemenea, a avut șansa să-l cunoască personal.
Marile personalități la care se întoarce adesea, precum Machiavelli, Clausewitz, Napoleon, Shakespeare, Luttwak, sunt menționate foarte des, dar revine frecvent și la anumite evenimente, cum ar fi Pacea de la Westfalia (1648), care a generat un nou concept de legitimitate, fixată în jurul statului teritorial, și este, în opinia autorului, unul dintre cele mai importante momente istorice, având în vedere că pecetluiește separarea politicului de religie. Acest eveniment pune capăt Războiului de Treizeci de Ani, printr-un tratat de pace – „Noul model s-a impus lent, dar sigur, nu doar în funcționarea internă a statelor, ci și în structura modernă a relațiilor internaționale.“ „Ambiția este moartea gândirii”(2) – al doilea(3) citat care premerge introducerea cărții vine să contrabalanseze întreaga construcție de destine cu „mari ambiții de putere“ în doar patru cuvinte. O temă de reflecție dată cititorului este aceea de a încerca să identifice care este granița dintre legitimitate și ambiție în acțiunea unui om politic sau a unui stat. Din acest punct de vedere, exemplul lui Napoleon este elocvent. Dar concluzia o trage tot George Maior care scrie în reflecțiile finale că „privită din acest punct de vedere, al relației dintre capabilități și ambiții ce întruchipează strategia clasică, istoria este un șir nesfârșit de eșecuri strategice, cu rare sau foarte rare momente de izbândă”.
Această carte ne arată cât de importantă este studierea trecutului și care sunt momentele semnificative istoric pentru a putea dobândi cunoașterea și înțelegerea lumii în care trăim, aspect pe care îl semnalează și istoricul Ioan Aurel Pop în Cuvântul-înainte.
________________________________________________________________
1 Incertitudine. Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI , RAO, 2009, reeditat în 2014, și Noul Aliat. Regândirea politicii de apărare a României la începutul secolului XXI, RAO, 2009, reeditat în 2012.
2 L. Wittgenstein.
3 Primul îi aparține lui Machiavelli.