Puțini mai știu astăzi numele unui gazetar blăjean din perioada interbelică și profesor la Școlile Blajului, îndeosebi la Facultatea de Teologie Greco-Catolică. Doar cei care mai au răbdarea să răsfoiască paginile îngălbenitele de vreme ale publicațiilor blăjene de odinioară.
Mi-a revenit în minte numele său când în paginile seriei noi a „Unirii“ blăjene, după 1990, una din absolventele Școlii Normale de Fete din Blaj evoca respectul cu care era întâmpinat de elevii „Micii Rome“, profesorul „Gusti Popa“. Apoi, la puțină vreme, nepoata gazetarului și prețuitului profesor blăjean, s-a înfățișat în biroul meu de la facultate cu un tom xeroxat, în care erau adunate editorialele semnate de Augustin Popa în revista blăjeană „Cultura creștină“, întrebându-mă dacă, după lectura lor, voi fi de acord să fie reeditate aceste articole într-o carte. Am fost cu totul convins că merită readucerea în actualitate, sub titlul Pietre de temelie, sugerat de unul din articole; de asemenea convins că destule opinii ale gazetarului nu și-au pierdut actualitatea.
Augustin Popa s-a născut în 1893, într-un sat din județul Alba, Ciugudul de Jos (din Ciugudul de Sus era Ștefan Cacoveanu, prietenul blăjean al lui Eminescu și într-o vreme gazda poetului în popasul blăjean). Era fiul lui Amos Popa, cantorul din Ciugudul de Jos, care s-a îngrijit să-și dea copiii la învățătură.
Fratele său mai tânăr Rubin Popa (1901-1957) a ajuns o somitate în medicina clujeană. Augustin este elev remarcabil al liceului blăjean, coleg de promoție cu Ștefan Manciulea, istoric și geograf cu lucrări cunoscute, își continuă studiile la seminarul „Augustineum“ din Viena, obținând un strălucit doctorat în filozofie. Din 1921 își începe cariera didactică la școli secundare din Blaj, iar câțiva ani mai târziu este profesor de drept canonic și sociologie la Academia Greco-Catolică din Blaj. Fotografiile din această perioadă ni-l înfățișează într-o impunătoare ținută sacerdotală, deși, după informațiile furnizate de urmașii familiei nu s-a hirotonit.
m area lui pasiune a fost ziaristica. A colaborat la cele două mari publicații blăjene: „Unirea“ și „Cultura creștină“ pe care le-a și condus într-o vreme. Sub directoratul său (1941-1944), „Cultura creștină“ devine o revistă de înaltă ținută științifică, una din cele mai bune publicații de teologie din revuistica interbelică. Articolele sale se disting nu numai printr-o largă informație culturală, ci și prin claritatea opiniilor exprimate tranșant și curajos. În 1944 se mută la București ca editorialist la „Curierul“, cotidian de mare curaj civic în acei ani tulburi, succesorul ziarului „Curentul“ editat de Pamfil Șeicaru, care se refugiase în Spania. Aici scrie Augustin Popa un fulminant articol, Nu mai înțeleg, în care denunță comportarea necivilizată a soldaților sovietici „eliberatori“. Înțelegând că-l așteaptă o intempestivă arestare, se grăbește să se refugieze în Occident, stabilindu-se în cele din urmă în Statele Unite ale Americii, unde a și încetat din viață în 1974. Ultimii ani din viață au fost măcinați de boală și de dorul țării pe care n-a mai putut s-o revadă.
A fost un fruntaș al Partidului Național Țărănesc, membru în Comitetul Executiv și președinte al P.N.Ț. în județul Târnava Mică, bucurându-se de aprecierea deosebită a lui Iuliu Maniu, care, într-o scrisoare din mai 1945, îl și recomandă organizațiilor politice românești din exil ca om de încredere, căruia i se cuvine tot sprijinul pentru misiunea ce i se încredințează: Monsieur le Porfeseure Universitaire Augustin Popa est membre du Comité Central du Parti National Paysanne de toute confiance.
Monsieur Augustin Popa est ancien militant roumain pour la cause de la démocratie nationale et pour une politique rangé aux cotés des Grandes Nations démocratique occidentales.
Nous serions reconnaissants si on pourrais accorder un bienveillant concours, afin de porter à bonne fin la mission qui lui est confiée.
Bucarest, Le 1-erMai 1945 – Président du Parti National Paysanne de Roumanie.
n ae Antonescu, un cercetător aplicat al presei românești, comentează un articol inedit din exil Comemorări în pribegie în care vorbește de ziua Națională a României, – scris la 10 mai 1973, deci înainte cu un an de trecerea la cele veșnice, expresie a patriotismului acestui gazetar înflăcărat de „pilda înaintașilor“: „…Cu cât anii trec, cu atât aceste legături cu trecutul devin mai necesare, capătă semnificații și importanță pe care nu le-au avut mai demult. Aceasta din motivul că timpul macină și schimbă tot, lucruri și oameni deopotrivă.
Ne-a schimbat pe noi ca indivizi și ca grup legat printr-o cauză comună, mediul în care trăim și activăm, viața și situația fraților de acasă. De altă parte, întâlnirea cu strămoșii pune fiecăruia dintre noi întrebarea: Ce s-a ales cu ardoarea și fervoarea cu care am debarcat la vremea sa în porturile libertății, deci și să ne închinăm toate energiile cauzei sacre a eliberării fraților noștri? Este încă viu și activ acest spirit, ori începe a obosi și a adormi? Desigur lupta pentru existență s-a dovedit mai grea decât am crezut; este însă acesta un motiv să uităm țelul principal căruia i-am dedicat de bună voie viața? Și iarăși, pot frustrările și lipsa de succes imediat justifica resemnarea și renunțarea? Pilda înaintașilor care au luptat generație după generație, fără să fi găsit lumina victoriei, ne dă răspunsul și ne arată drumul: statornicia în urmărirea idealului, nu succesul imediat dă vieții sens și ne răsplătește cu sentimentul participării anticipate la victoria care va veni…“ Și câteva din articolele sale vorbesc de „pilda înaintașilor“. Antologic mi s-a părut Episcopul Petru Pavel Aron, „părintele“ Școlilor din Blaj, cu aceste rânduri profetice, amintind de „portretele“ lui N. Iorga din Oameni cari au fost: „Va veni însă vremea, când figura lui Petru Pavel Aron va fi pusă în lumină, ca o capodoperă descoperită după veacuri în biserici bătrâne și va străluci pe firmamentul românesc ca una dintre cele mai alese și mai pure mândrii ale lui…Lipsit de sfinți canonizați, neamul nostru are în austerul arhiereu de la Blaj, cu chip transfigurat de sfânt coborât din vechile iconostase orientale, figura cea mai spiritualizată din câte ne-a dat galeria oamenilor noștri mari, o viață cheltuită eroic în năzuința spre desăvârșire și o moarte săvârșită în mireasma populară a sfințeniei.“ Evocarea momentului Școlii Ardelene în 1944, are accentele biblice ale celebrului discurs al lui Simion Bărnuțiu; la fel și Augustin Popa reînvie „glasul strămoșilor“ care inspiră tărie și încredere: „Acum – e vorba de începutul procesului de sovietizare a țării n.n. – când o soartă nedreaptă vrea să ne îngenunche din nou, sfâșiind pământul sacru al Daciei, privirile noastre se îndreaptă cu admirație și recunoștință spre ei, marii cărturari și proroci ai Școlii Ardelene. Ei ne strigă din adâncul vremii să nu ne temem de cei care ne ucid trupul și croiesc pe hartă granițe artificiale, sufletul însă nu ni-l pot ucide.“ Un stil retoric, cu parafraze din cunoscute episoade biblice e menit să dea încredere în puterea de viață a națiunii române, aflată într-un moment de cumpănă:„Din romani suntem coborâtori, prin ideea latină am înviat ca națiune, și în acest semn vom învinge!“ Postum a apărut, în 2008, la Editura Buna Vestire din Blaj, o culegere din publicistica lui Augustin Popa, realizată de Marcela Ciortea, care-i statornicește gazetarului blăjean un loc important în istoria presei românești.