Cu câteva luni înainte de a muri, Panait Istrati (1884- 1935) a publicat în gazeta „Cruciada Românismului“ (anul I, nr. 8, 24 ianuarie 1935) un articol intitulat Dictatură și democrație. Se știe că, în acea perioadă Istrati, după dezamăgirile ideologice suferite, trecea (după propriile cuvinte) drept „omul care nu aderă la nimic“ (o formulă care, după cum vom arăta, este exagerată în absolutismul ei).
Din articolul respectiv rezultă că Istrati era împotriva acelei democrații care țintește limitarea drepturilor cetățenești la adăpostul unei „parodii parlamentare“, adică manifes – tându-se întocmai ca o dictatură. Așadar, nu ar fi vorba de o democrație reală, ci de o democrație deghizată, o democrație care, în unele state, ajunge să semene cu o dictatură.
(Precizez că voi trimite aici la textul reluat în Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, cu un studiu-anexă de Alexandru Talex, Editura Cruciada Românismului, București, 1936, pp. 37-46).
În Dictatură și democrație descoperim multe formulări memorabile prin duritatea lor, cum sunt, de pildă, cele referitoare la partidele de guvernământ, văzute ca niște „caracatițe naționale“, reprezentând „pleava națiunii“, „organizarea pe căprării a jafului și procopselii“ etc. (Ibid., p. 40). Istrati discută despre abuzuri, corupție, favoritisme și, în acest sens, el relatează anumite întâmplări (inclusiv din experiența personală), trăgând următoarea concluzie: „Aceste[a] sunt partidele: dușmanele unei națiuni, reducându-și toată lupta la căpătuiala și procopsirea partizanilor, în dauna binelui public.“ (Ibid., p. 42).
Soluția lui Istrati? Una singură: „guvernarea permanentă, care se primenește neîncetat“ (Ibid., p. 43), adică o „falangă inamovibilă de oameni de valoare, imperfectă la început, [ce] ar urma să fie desăvârșită, an după an, cu ajutorul tuturor forțelor națiunii, care mult mai ușor ar putea găsi și schimba un om mediocru cu un om superior decât o mie de oameni mediocri cu o mie de oameni superiori“ (Ibid.). În viziunea sa, democrația autentică este „o domnie a legilor, nu o siluire a unei națiuni întregi, cu ajutorul acelei mascarade de sufragiu universal și al parlamentelor escamotate de legi electorale draconiene“ (Ibid., p. 44). În consecință, ar trebui ca totul să fie modificat din temelii și să fie pregătită o „falangă de apostoli“.
Se observă că – tradusă în alți termeni – antiteza dictatură vs. democrație (așa cum o configurează Panait Istrati) ar corespunde (aproximativ) opozițiilor dintre libertate și libertinaj, dintre adevăr și neadevăr (minciună, deghizare, disimulare), dintre valoare (și meritocrație) și non-valoare (impostură) ș.a.m.d. Așadar, în interpretarea lui Istrati, cele două noțiuni-cheie se răsucesc conceptual una către cealaltă, după transformările istorice suferite: „Cu alte cuvinte, democrația degenerată, necinstită și ipocrită, guvernând în chip dictatorial deghizat, e natural ca toate speranțele națiunii să se întoarcă spre o dictatură fățișă care, neîntâmpinând nicio rezistență serioasă, n-are niciun motiv să nu guverneze în chip democratic.“ (Ibid.).
s -ar putea susține că în felul acesta Istrati „aderă“ totuși la ceva, și anume la ideile unora dintre gânditorii antici.
Se vădește aceasta nu doar din efortul pe care îl face pentru a reda termenilor dictatură și democrație o parte din semnificația originară, ci și din propunerile pe care le înaintează pentru eventualul program politic al „cruciaților“ în formare. O atare concepție se întâlnește, de pildă, la retorul Isocrate (436-338 î.Hr.), cel care – în discursuri ca Panathenaicus (§130-134) și Areopagiticus (§22) – afirmase că democrația, pentru a fi o guvernare responsabilă, trebuie să fie călăuzită de oamenii cu adevărat capabili, ajunși la conducere după un riguros proces de selecție.
Firește, nu cunoaștem în ce măsură se va fi inspirat Istrati din gândirea vechilor atenieni ori dacă avem de-a face, pur și simplu, cu o fericită coincidență de opinii.
Totodată, cei care vor citi integral articolul lui Panait Istrati vor constata că scriitorul român, expunându-și idealul de guvernare, procedează într-o manieră asemănătoare celei în care Aristotel (în Politica, IV, 9, 1294a) caută să prezinte conceptul de „republică“: „Să discutăm, în continuarea celor spuse, despre modul în care apare, pe lângă democrație și oligarhie, așa-numita republică și despre felul în care trebuie ea instituită. Se va lămuri în același timp prin ce elemente se delimitează democrația și oligarhia. Căci se cuvine sesizată distincția dintre ele și apoi este de făcut o combinație între ele, luând și din una, și din cealaltă, ca în reconstituirea unui symbolon.“ (Aristotel, Politica, traducere de Raluca Grigoriu, Editura Paideia, București, 2001).
a pelând la analogia cu symbolon-ul (ca „semn de recunoaștere“), Stagiritul nu va fi avut în vedere refacerea unui model primordial de „republică“, unul pierdut în negura vremurilor, ci necesitatea de a-și lămuri conceptul în cauză ca îmbinare organică, fără asperități, luând ceea ce era bun atât din democrație, cât și din oligarhie. Istrati dă impresia că întrebuințează aceeași metodă în creionarea proiectului său politic. Ca dovadă, este suficient să notăm modul în care se raportează el (ca argument decisiv) la libertatea de exprimare.
În această privință, Istrati aduce în discuție ideile lui L.D. Troțki: „Dacă herr doktorii noștri democrați, savanți întru toate, vor lua în râs această teză, decretând că practicarea democrației în sânul unei dictaturi e o fantezie de zugrav, îi voi trimite la Troțki, în al cărui program există acest deziderat: democratizarea partidului comunist rus și acordarea libertății de exprimare a gândirii în viața publică sovietică [subl. mea, Cr.M.].
Sau poate și Troțki e zugrav? Sau, poate, ceea ce e posibil în Rusia cea amenințată de toate cutremurile [sic!] interne, e imposibil în România cea mult îndurătoare?“ (P. Istrati, op. cit., pp. 44-45).
Desigur, un asemenea deziderat pare astăzi o naivitate sau o utopie (atât din partea lui Troțki, cât și a lui Istrati). În plus, prozatorul român nu avea cum să prevadă exact (în 1935) încotro se va îndrepta politica unor dictatori ca Stalin și Mussolini, ale căror mijloace (violente) de constrângere încearcă să le scuze oarecum (Ibid., p. 44). În orice caz, libertatea de exprimare este vitală pentru Istrati, este una dintre libertățile fundamentale la care (mai ales ca scriitor) un om nu trebuie să renunțe. De altfel, este semnificativ, în această direcție, chiar începutul articolului pe care l-am analizat aici: „Nicio soartă nu e mai tristă decât aceea a omului care are pasiunea adevărului (sau a ceea ce crede el că e adevăr). Căci dacă oricui îi place când îi spui în față binele, oricine te dușmănește când îi spui pe șleau răul, și astfel ajungi să te pomenești ocolit de toți. E cazul meu, în politică. De aceea mi s-a și spus: nu ești om politic. Mare omagiu!“ (Ibid., p. 37).
De libertatea de exprimare se leagă și libertatea presei. Ca gazetar, Istrati a pus curajos degetul pe rană, criticând cenzura practicată în epocă. Într-un articol (intitulat Numerus… politicianus) publicat câteva săptămâni mai târziu (tot în „Cruciada Românismului“, nr. 14, 7 martie 1935), el se întreba revoltat: „Oare omenirea nu mai are dreptul să spuie că i-a ajuns cuțitul la os, când într-adevăr i-a ajuns?“ (Panait Istrati, op. cit., p. 87).
(Notă: În linii mari, acest text reproduce intervenția mea din cadrul dezbaterii pe tema articolului Dictatură și democrație de Panait Istrati, cu prilejul unui eveniment organizat de Muzeul Brăilei „Carol I“, Secția Memoriale, la 16 aprilie 2024.)