La Sighet, lumina…
O creangă de viță de vie cu frunze mărunte, transparente, se strecoară pe sub fereastra întredeschisă a camerei mele din micul și cochetul motel de pe strada Simion Bărnuțiu. Dimineața devreme. Creanga furișată se ajută cu un cîrcel și pătrunde în cameră. Pășesc ușor, să nu gonesc mica vietate, ajung la fereastră și eliberez crenguța tînără din umbra camerei, o ajut să iasă în lumina care se țese în valuri. Dar ea vrea înapoi, pe sub fereastră, în cameră. E ca și cum mi-ar spune: lasă-mă în pace, îmi place aici. Cu o mișcare viguroasă se impune în întreaga ei fragilitate. Un miracol! Tocmai a plouat în rafale, rîuri cristaline s-au rostogolit de pe acoperișul de sub fereastra mea și au căzut cu zgomot de cascadă pe frunzele de smarald. În tot timpul locuirii mele acolo mi se pare că odaia îmi este suspendată între cer și pămînt, între frunze și acoperiș. Fără veste, sulițe de lumină spintecă norii destrămîndu-i într-o clipă și intră vivace pe fereastră, odată cu crenguța abia înverzită. E o lumină cerească! Acum înțeleg totul. Conversațiile în natură au un alt limbaj decît al nostru, al oamenilor. „Ajută-mă tu să mă strecor înăuntru să mă feresc de ploaie și eu o să te ajut să risipești mai iute cascadele ploii și norii ca să revii în largul tău pe cer și oriunde vrei tu“, îi spune vița de vie luminii care, fie vorba între noi, îmi e și mie de folos. Descoperind-o acolo, gîndesc că micuța creangă pătrunde pe sub geamul meu din rațiuni romantice, dar ea este înțeleasă cu lumina în valuri(la Sighet lumina vine în valuri!)pentru unele… interese. Și cum au găsit fereastra mea deschisă, totul a fost foarte ușor. Pînă la urmă, întreaga povestea m-a ajutat să înțeleg de ce, în zilele ce au urmat , umblatul meu pe străzile orașului era însoțit, alternativ, de ploaia vajnică și brusc de lumina paradisiacă ce se ivea din norii care încă își mai trimiteau curcubeie în timp ce făceau o reverență luminii care încălzea fără veste aerul din jur și îmbrăca pașii mei neobosiți în aurele unor conduri fermecați. Am o stare aproape euforică.
O retrospectivă În 1997, „cînd clădirea a fost reabilitată, Memorialul nostru a fost adoptat și de statul român, care l-a declarat «ansamblu de interes national»“, amintea Romulus Rusan într-un interviu din anul 2014. Era de la sine înțeles ca neuitatul scriitor și ctitor să evoce discret, în stilul său cunoscut, știuta nepăsare a autorităților din vremea începuturilor construcției Memorialului, vorbind apoi chiar despre ostilitatea guvernanților anilor ’90, cînd ar fi fost nevoie de sprijinul lor financiar pentru transformarea fostei închisori de la Sighet într-un Muzeu al Comunismului.
Ruina vechii închisori de la Sighet a fost preluată în 1993 de către Fundația Academia Civică, înființată de Ana Blandiana, la sugestia Consiliului Europei și a 175 de membri fondatori, avînd ca scop „cunoașterea reală a istoriei recente a României și a Europei de Est și restituirea adevărului, falsificat în anii dictaturii comuniste“. L-am numit cîndva, asa cum i se cuvine Memorialului de la Sighet, Muzeul Comunismului din România.
După căderea Zidului Berlinului, în fostele țări comuniste, acest tip de muzeu însemna salvarea adevărului și păstrarea memoriei; el devenea un fenomen absorbit la nivel național, produs cu sprijinul statului din rațiuni și obligații economice și financiare, acestea făcînd parte din asumarea inițiativei ca îndatorire istorică și națională a acestuia. Deși astăzi se cunoaște, voi aminti încă o dată că, în România, înființarea acestui fel de muzeu a fost posibilă prin inițiativa personală, truda și devotamentul a doi scriitori care au demonstrat și actualizat continuu istoria vie a comunismului în România. Este vorba despre Ana Blandiana și Romulus Rusan, care în 1993 , pe ruinele fostei „închisori de maximă siguranță“ (altfel spus, „închisoarea elitelor“) de la Sighet, au creat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței odată cu Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului care a susținut și anticipat Muzeul, creîndu-se astfel o adevărată bancă de date. Concomitent cu Centrul era necesară organizarea strîngerii de fonduri pentru reabilitarea clădirii, practic a reconstrucției ei. În același timp, Ana Blandiana și Romulus Rusan au înființat Academia Civică, având reprezentanțe în lumea întreagă, la München, Paris, New York, Los Angeles.
O primă minimă, dar valoroasă contribuție materială a venit, pentru această nobilă și necesară investiție, din exilul românesc.
„Mugurele“ Centrului s-a născut din cîteva înregistrări de istorie orală cu sprijinul benevol al cîtorva studenți. Cu ele s-a pornit la formarea arhivei, a „materiei instituționale“. Deși, după alegerile din 1996, în Parlament s-a votat Legea definirii Memorialului ca doliu național și ar fi putut să fie sprijinit financiar de la bugetul de stat, totuși suma obținută a fost una mică și, pe deasupra, trebuia votată în fiecare an, astfel găsindu-se, adesea, destule motive pentru a nu a fi votată, ea ne fiind obținută anual.
Cu toate acestea, mersul înainte al Fundației a continuat ca o datorie de onoare din reiterarea mesajului care transmitea, odată cu înălțarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, păstrarea memoriei exterminării „elitelor românești interbelice cu vîrfurile lor, înfăptuitorii Unirii de la 1918“ (apud Ana Blandiana), a represiunii comuniste în totalitate. Mersul înainte a mai însemnat și gîndirea unor proiecte internaționale.
Dar aflu că majoritatea veniturilor pentru întreținerea Memorialului provine atăzi din vînzarea biletelor de intrare la muzeu… Și în prezent implicarea statului român este aproape formală. O mînă de oameni în frunte cu Ana Blandiana întreține și continuă lucrarea fizică și spirituală a Memorialului.
Fundația Academia Civică duce și astăzi o luptă eroică pentru a păstra și duce mai departe, în unicat.
Acolo, la Sighet, se întîmplă minunea.
Dovadă – nenumărate reușite pe plan național și internațional și puterea lucrării și a devotamentului prin care o mînă de oameni care sunt însuflețiți, parcă, de puteri miraculoase.
Ridicarea acestui Muzeu a durat șapte ani (1993 – 2000), prin concursul a două firme de construcții, una din Cluj, alta din Baia Mare. S-au refăcut fundațiile, sistemul electric, acoperișul, pereții interiori (ai celulelor și ai culoarelor), precum și igienizarea clădirii. Practic, a fost înălțată o ctitorie.
„Au urmat ani de lucru pînă la uitarea de sine.
[…] Totul, sau aproape totul, pe bază de subscripții și voluntariat“, mărturisește Romulus Rusan în interviul pomenit. „ Două lucruri nu le-am putut ști atunci: că egida Consiliului Europei sau nominalizarea, în 1998, a Memorialului Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene […] nu însemna automat și un sprijin financiar, ci doar o garantare morală a proiectului (subl.
mea – I.D.). Și nici că realizarea lui, începută atît de romantic și altruist, avea să dureze atît de mult, obligîndu-ne să ne zidim viețile în ea (subl. mea, I.D.), pentru mult timp.“ Odată încheiate lucrările de reabilitare în 1997, au fost deschise zece săli din cele cincizeci ale muzeului actual și Memorialul a fost adoptat, în cele din urmă, și de statul român. Este primul memorial al victimelor comunismului din lume.
„Acolo, în sălile muzeului, intrat în ghidurile turismului cultural, am tezaurizat întreaga noastră trudă și cercetare.“ Sunt afirmațiile de suflet ale lui Romulus Rusan, cel care mi-a fost ghid, etaj cu etaj, celulă cu celulă, în prima mea întîlnire cu Memorialul. „Trebuie să știi“, îmi spunea la fiecare sală prezentată, în timp ce căutam să trec peste sfîșierea lăuntrică ce nu mă părăsea nicio clipă.
Intrarea mea în memorial a devenit, cu timpul, un ritual de întîlnire cu ei, la care nu mai pot renunța.
Urcarea treptelor, pătrunderea, pe fiecare etaj, în celular, intrarea în fiece sală (celulă) și reculegerea, apoi retragerea mea în solitudine pe cîte o bancă de pe vreun culoar, cît mai ascunsă privirilor, din nou reculegerea. Adesea, notarea, în micul carnet ce-l port la mine, a cîte unui gînd, a cîte unui vers, a unei întregi poezii cum este cea din vara aceasta: (PIETA// Îl țin pe brațe/ ca pe o umbră/ să nu se risipească/imaginarele oase / fragile/ lucioase de o lumină lăuntrică/ ce mă înfioară/cu pîlpîirea ei/ de candelă// Îi țin pe brațe/părerea osemintelor stinse/pe care adie/ zefirul îngerilor/ale căror aripi/ mă cuprind și pe mine// viața așteaptă cuminte/ împreună cu moarte// cu ochii ei negri/ deslușindu-mi obrazul de carne/ «dar ce cauți tu/lîngă umbrele mele»// Pustiului caut/și floarea la marginea lui/mii de inflorescențe/renaște în oase.“ – 11 iunie 2024).
Zic în gînd bună ziua tată, bună ziua unchiule Aurel, îi regăsesc pe amîndoi în memoria locului.
Încep „pelerinajul“ și pășesc, pe rînd, în celula în care a murit Iuliu Maniu, în cea a Distrugerii partidelor democratice, în cea a Represiunii asupra Bisericii, în sala cu documente ale represiunii la Canalul Dunărea- Marea Neagră – Viața și moartea la Canal, la minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic și Valea Nistrului, în sala cu harta revoltelor țărănești, în cea a Colectivizării – Rezistență și represiune, în cea a Monarhiei versus Comunism… Din nou, lumina… În fața Memorialului, pe mica stradă ce „urcă spre cer“. Pe o banchetă, primind liniștea binecuvîntată și veșmîntul aerului scăldat în nuanțe luminoase, pe orice vreme, chiar dacă e înnorat sau e soare.
Iarăși mă tulbură lumina pe care nu pot să o descriu, învăluitoare și apropiată de mine atît de mult, încît o simt ca pe o a doua piele. Îmi ține de cald și de răcoare. Apare și dispare în alternanță cu ploaia scurtă care-i face loc repede în spațiul invadat.
Cred că aș putea să o percep și dacă nu aș avea ochi. Așa, ca anemonele de mare și transparentele meduze care plutesc grațios în razele ce se cern în adînc, bucurîndu-se de ele doar cu niște senzori.
Și iar „pelerinajul“ meu în Memorial. Elita clericală greco-catolică și romano-catolică decapitată.
Episcopii-martiri Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Anton Durcovici, Alexandru Todea.
Chipurile lor emaciate încadrate în fotografii nu pot stinge forța privirilor care mă țintuiesc locului.
Pășesc mai departe în liniștea vindecătoare. Sala deportărilor cu fotografii. Stă scris acolo Suferința ne-a unit pe toți, Ce a rămas, 1955-1964, De la deportare la domiciliul obligatoriu…. Incomensurabilă dimensiune a suferinței. Depășește marginile ființei mele.
Ajung la sălile cu cultura arestată. Represiunea împotriva culturii. Rememorez: Scriitori în închisori.
Distrugerea Academiei Române. Sala demnitarilor. Ion Mihalache. Iuliu Maniu. Dimitrie și Victor Papacostea.
Nicolae Carandino. Constantin și Gheorghe Brătianu.
Generația Unirii.
Șovăi și merg mai departe. Blasfemie: Sala manuscriselor. Altă blasfemie: Elevi în detenție. Mă întorc la Sala în care a murit Gheorghe Brătianu.
Apoi, incredibil, răscolitor, adevărul din istoria ascunsă și falsificată în timpul vieții noastre, cînd lui Ceaușescu încă i se construia imaginea celui mai democrat președinte din țările din Est, cu un regim fără deținuți politici: Oponenți și dizidenți în anii 70’ – 80’. Grupul condamnat la Canal în 1977, Deținuți politici de la Aiud din anii ’80, Grupul de la Zărnești Brașov (1987-1989). Zăbovesc la intrare în sala care reprezintă Celula în care a murit Iuliu Maniu.
Șovăi și intru, istoria vine peste mine. Marele om politic nu s-a lăsat înfrînt nici în ultima clipă. „Nu abdic de la propria semnătură“ este fraza acestui „părinte al democrației interbelice românești“. Ea străbate și din documentele de arhivă ce le-am parcurs, dar și din amintirile unor demnitari întemnițați odată cu el. Distrugerea partidelor democratice. Scriu denumirea sălilor-celule și încă mi se pare strigător la cer că România a avut parte de o asemenea teroare. Represiunea asupra bisericii, întemnițarea și exterminarea preoților din mișcarea Rugul Aprins al Maicii Domnului. Cu dedicație și respect, mîinile răbdătoare ale Anei Blandiana și ale lui Romulus Rusan au pregătit cu știință și vocație aceste săli întru păstrarea memoriei colective.
Un spațiu bine reprezentat este cel al problemei țărănești. Din nou Harta revoltelor țărănești, care demonstrează că între 1949 și 1962 țărănimea a luptat împotriva comunismului, iar sala Colectivizarea, rezistență și represiune îi evocă pe aceia care cu prețul vieții sau al întemnițării s-au opus cu demnitate ideii de distrugere a proprietății private a țăranului român.
Sala Anul 1948 – Sovietizarea României umple paharul. Îmi stau în gît lacrimile pe care, oarecum, le puteam stăpîni… Memorialul în actualitate „Ritualul aducerii aminte“ Ziua Memoriei – Ziua Porților Deschise de anul acesta s-a petrecut pe 13 iunie. Ea are loc în fiecare an, de Sărbătoarea Înălțării Domnului, a Zilei Eroilor. Organizată în fiecare an la Sighet, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de Fundația Academia Civică avînd sprijinul Fundației Hans Seidel, ziua martirilor temnițelor, a deportărilor comuniste, precum și a luptătorilor din rezistența anticomunistă, a adunat laolaltă pe toți păstrătorii memoriei vii.
Foști deținuți politici, deportați, urmașii și prietenii lor, precum și cei însuflețiți de istoria noastră recentă, de faptele și amintirea ei perpetuă, au umplut în semn de pioasă reculegere spațiile destinate manifetărilor ce au avut loc (așa cum, de 31 de ani, de dimineață pînă seara, sunt cuprinse în „Ritualul aducerii aminte“ – după cum îl numește Ana Blandiana) și prin actualizarea memoriei cu noi expoziții (anul acesta au fost vernisate/deschise două expoziții, una de pictură cu o temă esențială Omul fără memorie, a artiștilor plastici Teodor Zaica și Mircea Hristescu – expunînd expresive lucrări cu tematică dedicată vieții deținuților politici în temniță, dar și cu remarcabile portrete ale marilor noștri întemnițați, cealaltă, foto-documentară, prin care Institutul pentru studierea regimurilor totalitare din Cehia a readus în actualitate sacrificiul eroului națiunii, Jan Palach, al cărui gest total de autoincendiere în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei de Trupele Tratatului de la Varșovia rămîne un simbol unic în spațiul Europei răsăritene.) Și suferința este un patrimoniu, dezbatere inițiată și moderată de Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică și a Memorialului, a cuprins acele actualizări ale memoriei prin noile publicații apărute la Departamentul editorial al Fundației Academia Civică, precum și remarcabile relatări ale foștilor deținuți politici rămași în viață după ani grei de temniță, păstrători ai memoriei vii, ai rememorării sacrificiilor de vieți în numele adevărului și al credinței în libertate.
Deschiderea expoziției Dușmance ale poporului în spațiul expresiv al sălii de conferințe de la parter ne-a readus, cu imagini reînviate, mișcă toare, chipuri devenite simbol ale sacrificiului femeilor României cărora adolescența și tinerețea le-au fost distruse în temnițele și lagărele de exterminare comuniste. Cu atît mai prețioasă a fost prezența în fața publicului a supraviețuitoarelor acestor urgii, Niculina Moica și Irina Cooș, care au reînviat incredibilul timp petrecut în încarcerare, sub represiune, salvate în mod miraculos, parcă pentru a da mărturie despre odiosul regim concen traționar în care se petreceau viețile mamelor, surorilor și fiicelor noastre.
Slujba religioasă care a încheiat Ziua Memoriei s-a petrecut în Cimitirul Săracilor („Necropola celor fără de mormînt“) unde stau de veghe martirilor necunoscuți adevărate monumente ale credinței, Crucea brâncovenească, altarul-cenotaf și troițele.
Impresionantă, harta României realizată pe verdele ierbii, are drept granițe-simbol conifere a căror înălțime crește an de an, ele străjuind pentru eternitate simbolul sacru al României.
Masa festivă cu sute de persoane adunate la Sighet în același ritual de reamintire a încheiat, ca în fiecare an, întîlnirea de suflet.
Manifestările se petrec cu întreaga contribuție, participarea cît și efortul Anei Blandiana, președinta Memorialului, avînd mereu alături, în înfăptuiri, pe neobosita și dedicata Ioana Boca, director executiv. Începînd cu lumina care cade în raze bogate din orice parte, de la linștea care se așterne în Memorial cu toată mulțimea venită întru aducere aminte, cu pacea care-ți cuprinde, în reculegere, întreg sufletul, binecuvîntarea pe care o simți din eter și mulțumirea că ești acolo – toate acestea țin de minunea ce se repetă an de an la Sighet, ca într-un sipet păstrător de comori care primește memoria noastră vie, neuitarea sacrificiului celor care și-au gîndit viața la cel mai înalt rang al jertfei de sine. De aceea, atenția pe care Ana Blandiana o atrage asupra nepăsării ne responsabilizează: „Mereu interesele și presiunile politice au primat și nu exista un proiect de țară […] cum nu există nici acum“. Din fericire, Memorialul „este acum o instituție internațională legată prin proiecte comune cu multe alte instituții europene despre memorie și salvarea patrimoniului intelectual și spiritual“. De asemeni, Memorialul a primit acum doi ani distincția Uniunii Europene „Marca Patrimoniului European“.
Pentru viitorul apropiat, o adevărată surpriză ce ține de actualizarea conținutului fizic și spiritual al ansamblului este construirea unui centru cultural care va da o și mai mare amploare înfăptuirilor Fundației Academia Civică.