În anul 1994, scriitorii Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei cererea înființării unui muzeu memorial. În felul acesta a luat naștere la Sighetu Marmației, în fosta închisoare austro-ungară construită la sfârșitul secolului al XIX-lea (o clădire părăsită, ruinată și degradată), primul memorial din lume închinat victimelor comunismului. Au trecut 30 de ani de atunci, răstimp deosebit de rodnic pentru ceea ce își propuseseră întemeietorii acestei instituții. Tot 30 de ani s-au scurs și de la apariția cărții de memorii a marelui istoric român Constantin C. Giurescu (1901-1977)1. Volumul este unul aparte și voi arăta de ce. S-au scris sute de cărți de amintiri, de memorii, de evocări ale atrocităților sinistrului regim comunist, numai că ele au fost așternute pe hârtie chiar și după patru-cinci decenii. În anii ’50 ai secolului trecut, puțini ar fi avut curajul să se așeze la masa de scris în condițiile de atunci. Constantin C. Giurescu a ieșit din închisoarea de la Sighet în iunie 1955, când i s-a impus domiciliu obligatoriu în comuna Măzăreni, din raionul Brăila, populată cu deportați din Banat. Aici a scris ceea ce credea că vor fi primele 200 de pagini din amintirile sale, proaspete atunci când le-a consemnat. Nu a mai avut prilejul să revină asupra lor așa cum își dorea, însă aceste pagini au o condiție aparte la nivelul anului 1955.
Între zidurile închisorii de la Sighet au murit 60 de oameni, după datele istoricului, din circa 100 de deținuți. Lotul arestaților trimiși la Sighet în zilele de 5-6 mai 1950 s-a numit generic „lotul foștilor demnitari“. În realitate, deși între aceștia s-au aflat mari oameni politici români, precum Iuliu Maniu sau Dinu și Gheorghe I. Brătianu, au mai ajuns la Sighet și reprezentanți proeminenți ai altor profesiuni, între care ziaristul Nicolae Carandino, fost director al ziarului țărănist „Dreptatea“ imediat după război, istoricul Ioan Lupaș, guvernatorul Dumitru T. Burileanu al Băncii Naționale a României, mort în temniță în aprilie 1954, la scurt timp după sfârșitul lui Ioan Pelivan, fruntaș al românilor basarabeni, episcopul greco-catolic Ioan Suciu… Dintre militari a murit la Sighet generalul Ioan Mihail Racoviță, răpus de un cancer al feței în 1954, la vârsta de 88 de ani, dar și alți ofițeri superiori. Ne putem întreba prin ce s-au opus acești oameni regimului de teroare abia instalat în România. Am rămâne dezorientați, date fiind profesiile lor. De exemplu, Constantin C. Giurescu a fost incontestabil unul dintre marii istorici ai secolului XX, dintr-o generație ulterioară celei reprezentate de Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau A. D. Xenopol, dar având personalitățile sale de marcă, în frunte cu Gheorghe I. Brătianu și Petre P. Panaitescu. Unii dintre aceștia au făcut și politică, deținând înalte demnități. Constantin C. Giurescu a fost rezident regal al ținutului Dunărea de Jos (numit în februarie 1939 de Regele Carol al II-lea), ulterior ministru al Frontului Renașterii Naționale. Însă el a fost, înainte de toate, autorul unei monumentale istorii a românilor consacrată trecutului nostru de la începuturi până la moartea Regelui Ferdinand I, denumit pe bună dreptate Întregitorul României.
Nu pentru capodopera sa istoriografică sau pentru alte lucrări științifice a fost arestat Constantin C. Giurescu în anul 1950 și ținut peste cinci ani la Sighet, unde, îmbolnăvindu-se de două ori de icter, i-a fost pusă viața în pericol. Așa cum bine s-a spus despre cei închiși la Sighet și în general despre cei zvârliți în închisorile politice, ei au cunoscut această situație degradantă „nu pentru ce-au făcut, ci pentru ce-au fost“. Istoricul a fost eliberat din închisoare în perioada de „dezgheț“, la rugămintea soției sale adresată lui Petru Groza, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale. Formal, Petru Groza era șeful statului, motiv pentru care, atunci când i s-a luat președinția Consiliului de Miniștri și i s-a dat această dregătorie aparent mai înaltă, fostul premier a zis: „Am căzut mai sus“. Petru Groza, omul politic denumit de Stalin „cel mai simpatic burghez din Europa“, a dat imediat curs cererii doamnei Giurescu.
Se știe că majoritatea demnitarilor, de la secretar de stat în sus, au fost trimiși în pușcărie nejudecați, neanchetați – situația celor aflați la Sighet, de unde și eticheta „lotul foștilor demnitari“. O măsură aberantă le-a lovit însă și pe soțiile multora dintre aceștia, începând cu mareșalul Antonescu (a cărui nevastă a fost mulți ani închisă) până la oameni cu funcții mai modeste. Există însă și câteva situații halucinante. Ion Luca Caragiale a avut trei copii care au trăit, unul fiind marele autor al romanului Craii de Curtea-Veche, Mateiu, celălalt, fratele său vitreg Luca și o fată, Ecaterina. Aceasta a fost măritată cu un ministru secretar de stat arestat și întemnițat la Sighet. Însă și soția lui a fost închisă, iar centenarul ilustrului său părinte, sărbătorit cu mare pompă la 30 ianuarie 1952, a găsit-o la Ghencea, alături de nevestele altor foști demnitari. Tot acolo se afla și soția lui Virgil Potârcă, fost ministru țărănist, care a murit la Sighet în anul 1954. La Ghencea, Dorina Potârcă le-a întâlnit pe fiica și pe sora lui Mircea Vulcănescu (se aflau acolo, sau la Popești-Leordeni, multe cucoane din lumea bună „cu condamnări administrative în jur de doi ani“). Și iată ce spune autoarea acestei relatări, Dorina Potârcă, în volumul Amintirile unui „element dubios“: „Eram pe câmp când ne-au șoptit inginerii că a fost ales «Generalul Eisenhower». 1952. Fuseseră alegeri în America. Ce discuții, ce speranțe! Dar vai! Ce speranțe deșarte! Eu, cel puțin, și multe dintre noi, afară de cele iremediabil optimiste, nu mai speram nimic. Din păcate, pesimiștii au întotdeauna dreptate.“2
Era o vreme a contrastelor și a paradoxurilor. În anul în care au fost arestate și întemnițate la Sighet cele peste o sută de persoane din „lotul demnitarilor“, cu câteva luni înainte, într-o ședință a Sfântului Sinod din 28 februarie 1950, pe când trăia Stalin, Patriarhul Justinian al României anunța începutul procesului de canonizare a primilor șapte sfinți români. Iar patru ani mai târziu, cum ne povestește o memorialistă, Micaela Ghițescu, filolog și traducător, în volumul Între uitare și istorie: „În februarie ’54 a venit marele viscol, cu zăpadă cât casa. Jilava, săpată sub pământ, era practic acoperită de zăpadă. (…) Se povestea că cineva, eliberat atunci, se întorsese după câteva ore înapoi în închisoare, din pricina viscolului și a nămeților.“3
Profesorul Giurescu l-a întâlnit la Sighet și pe fostul ministru Constantin Arge toianu, ajuns acolo cu același „lot al demnitarilor“. Sfârșitul lui Argetoianu s-a produs în ziua de 6 februarie 1955, la vârsta de 84 de ani, și istoricul ne spune că acesta stătea în cea mai cumplită celulă, cea în care murise Gheorghe I. Brătianu. Și tot Constantin C. Giurescu adaugă, cu privire la un tânăr secretar de stat, August Filip, aflat în celulă cu Argetoianu: „August a plâns mult la moartea lui Argetoianu (Gheorghe Strat mi-a spus cu acel prilej că în București se spune că A. Filip ar fi băiatul natural al lui Argetoianu!).“ Drama lui Argetoianu, pomenită și în ultimul volum din Cronică de familie de Petru Dumitriu, are un element care o diferențiază de a celorlalți deținuți din așa-numita „închisoare de maximă siguranță“ de la Sighet. În romanul lui Petru Dumitriu apare un personaj episodic, Mitică Papadopol, care ezita, pe aeroportul din Zürich, să se urce în avionul de București, însă îl convinge un diplomat să revină acasă, susținând că are toate șansele să-l înlocuiască pe Gheorghe Tătărescu la Ministerul Afacerilor Străine și la vicepreședinția Consiliului de Miniștri… Așa s-a făcut că omul politic considerat cinic, uns cu toate alifiile, inițiat în toate dedesubturile politice românești, a revenit în țară într-o vreme – a sosit la Constanța în ziua de 8 noiembrie 1946 – în care multă lume nu știa cum s-o părăsească. Aș putea spune că și-a bruscat destinul prin hotărârea sa, izvorâtă, desigur, din patima pentru politică a acestui om cultivat și talentat – el este un fel de Saint-Simon român, marele memorialist și zugrav de oameni politici – iremediabil strivit de decizia reîntoarcerii în țară.
Confesiunea lui Constantin C. Giurescu, istoric de mare probitate și de un realism congenital, constituie în felul ei un început, chiar dacă o despart decenii de celelalte mărturisiri al căror nivel avea să ajungă până la înălțimea Închisorii noastre cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, o capodoperă, ca și strălucitul Jurnal al fericirii purtând semnătura lui N. Steinhardt.
Nu mă pot despărți de cartea marelui istoric fără a pomeni afecțiunea sa creștină pentru vietăți, păsări și animale, comparabilă cu aceea a călugărilor și a Sfinților Părinți din vechime: „Păianjenul cu cruce din celula mea, care mi-a ținut tovărășie două luni în vara anului 1951; se domesticise, mă cunoștea“. Înșiruirea continuă cu „cățelul închisorii, care căuta afecțiunea noastră. Leul, câinele cel mare, care se juca cu noi și care lătra cu disperare la santinele… Vulturașul, care a căzut – era probabil bolnav – în septembrie 1954 în curtea închisorii; ni l-a adus directorul în celula noastră – la numărul 13 –, o splendoare de pasăre.“ Și pentru că am amintit aceste „animale de companie“ pentru deținuți, autorul nu-i uită nici pe gardienii de la Sighet care s-au dovedit oameni și nu bestii, amintindu-le numele.
_____________________________________________________________________
1 Constantin C. Giurescu, Cinci ani și două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950 – 5 iulie 1955), introducere de Dinu C. Giurescu, ediție îngrijită, anexe și indice de Lia Ioana Ciplea, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.
2 Dorina Potârcă, Amintirile unui „element dubios“, Editura Fundația Academia Civică, București, 2011
3 Micaela Ghiţescu, Între uitare şi memorie, Editura Humanitas, București, 2012