Înstitutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. a fost înființat în 1951, cu scopul de a cerceta și de a scrie despre istoria mișcării muncitorești și a avangardei celei mai înaintate a acesteia, care a fost, după cum se știe, partidul unic în toate. Cu câtva timp înainte de căderea regimului comunist, tocmai pentru a-și justifica înființarea, institutul a tipărit în tiraj redus, pentru uz intern, șapte broșuri de o sută și ceva de pagini fiecare dintre ele, corespunzând tot atâtor capitole sau fascicole. Purtând titlul Istoria Partidului Comunist Român – sinteză (proiect), cele aproape 800 de pagini se voiau a fi o primă etapă în scrierea mult așteptatei istorii a celui ce era considerat centrul vital al națiunii.
Partidul și-a făcut un titlu de glorie din faptul că, înainte de înființare, în cadrul cercurilor muncitorești, a imprimat combativitate salariaților exploatați, prin organizarea diferitelor întruniri și mitinguri. În prim-planul acțiunilor sale subversive împotriva capitalismului a stat pregătirea de numeroase greve: „În anii 1906–1907 au fost declarate zeci de greve, printre care un puternic ecou în opinia publică au avut greva lucrătoarelor de la Fabrica de țigări, greva factorilor poștali, a tâmplarilor, a cizmarilor, din Capitală“ (I, p. 54). Nu știu ce efect ar fi avut pe vremea desculților o grevă a cizmarilor, când încă nu se aplecase deasupra calapodului cel care avea să devină primul cizmar al țării în a bate ținte în tălpile oamenilor. În schimb, socialiștii, buni cunoscători ai viciilor omenești (nu numai ai aceluia legat de opiumul popoarelor), au mizat pe un puternic impact al grevelor ținute de lucrătoarele de la Fabrica de țigări, deoarece numai cine nu fumează nu știe cât de greu este de trăit fără țigări. „Trăiască greva celor de la «Astra»“ – scrie pe un panou văzut într-o fotografie de grup, ceea ce ar putea să însemne că greviștii, ce se doreau a fi de profesie, nu aveau de gând să-și termine vreodată acțiunea, chiar și în condițiile satisfacerii revendicărilor.
Lenin constatase în 1917 că „… foarte mulți români și sârbi (în raport cu numărul total al românilor și sârbilor) locuiesc în afara granițelor statului «lor», că în general «construcția de stat» în direcția burghezo-națională nu s-a terminat în Balcani…“ (I, pp. 79-80). Nu trebuie să fim nici atât de naivi încât să credem că marele geopolitician se gândea și la românii din Basarabia, dar nici atât de surprinși dacă nu vom găsi numele Regelui Ferdinand I, Întregitorul, nicăieri amintit în fascicole. Numele Regelui Mihai I este menționat doar dacă este strict necesar (de regulă, i se spune, simplu, „regele“), de mai multă atenție bucurân- du-se Carol al II-lea, atunci când este să se vorbească despre dictatură regală, afacerism și camarilă.
Sunt trecute în revistă în mod obiectiv scopurile prădalnice ale ocupantului german (dar nu și acelea ale eliberatorului sovietic), ticăloșiile mișcării legionare și atrocitățile trupelor hortyste din Ardealul sfârtecat. În catastrofalul an 1940, împreună cu organizațiile democratice și patriotice, P.C.R. s-a ridicat împotriva Dictatului de la Viena, dar nu s-a arătat interesat de ultimatumul sovietic și, implicit, de drama basarabenilor. Se scrie, în treacăt, despre „teritoriul sovietic vremelnic ocupat“ (V, p. 22), în legătură cu deportările antonesciene, apoi despre faptul că România a trebuit să despăgubească U.R.S.S.-ul „pentru pierderile provocate de operațiunile militare și de ocuparea vremelnică a unor teritorii sovietice de către administrația antonesciană“ (VI, p. 10). Nu se precizează numele acelor teritorii vremelnic ocupate și trebuie să răsuflăm ușurați că ocupația aceea a fost de scurtă durată (grație insurecției armate organizate de comuniști), pentru că, altminteri, ar fi trebuit plătite despăgubiri mult mai serioase.
În momentul marilor acțiuni de solidaritate ale maselor muncitorești și ale intelectualității progresiste, își face apariția în scenă revoluționarul care avea să devină cel mai iubit fiu al clasei muncitoare: „Poliția din Craiova a arestat pe Ceaușescu Nicolae, Pogăceanu Vasile, Gabor V. și Brad Ion, în momentul când aceștia vroiau (sic!) să citească în fața Consiliului de război al Corpului I Armată protestele muncitorilor și intelectualilor și să facă depoziții favorabile acuzaților“ (III, p. 116). Am înclina să credem că intrarea în scena istoriei a fost făcută cu stângul, dacă nu i-am ști evoluția pelticului orator ce nu a apucat să citească protestul muncitorilor și al intelectualilor, aceștia din urmă fiind trecuți ulterior pe ultimul loc în magistralele sale discursuri.
În virtutea tradiționalei ospitalități românești, o atenție deosebită a acordat partidul organizării primirii sărbătorești în București a glorioasei Armate roșii. Astfel, primele detașamente care se apropiau de Capitală au fost întâmpinate cu atașament, în acel sfârșit de „august în flăcări“, în pădurea de la Sinești, de către o delegație având în frunte pe Dej – ieșit din închisoare după zece ani de detenție. În numele C.C. al U.T.C., a vorbit alt proaspăt eliberat, N. Ceaușescu, care a adresat salutul de bun venit ostașilor sovietici: „Tineretul comunist a stat tot timpul în fruntea luptei tineretului contra războiului tâlhăresc al lui Hitler și Antonescu… Tineretul român vă primește frățește și va duce lupta alături de voi până la nimicirea definitivă a fiarei fasciste“ (V, p. 114). Despre tâlhăriile și siluirile tinerelor – utemiste sau nu – din partea eliberatorilor nu se va mai ști nimic pe la noi, în schimb, ni se amintește că „în toamna anului 1943, la cererea unui număr mare de prizonieri români, cu sprijinul guvernului sovietic, a fost înființată marea unitate militară de voluntari români – divizia «Tudor Vladimirescu»“ (V, p. 59)! Având drept model Pădurea spânzuraților, un roman al dramelor suferite pe Frontul de Răsărit rămâne să apară cândva.
De-o fi Malta, de-o fi Yalta, ce e scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate dacă s-ar face vreo referire la trupele sovietice de ocupație, la rolul jucat de PCR în înăbușirea (contra)revoluției din Ungaria sau la acțiunea de nimicire a elitei militare, intelectuale, politice și economice. Instaurarea guvernului apreciat a fi, oximoronic, „de largă concentrare democratică“ i-a permis primului-ministru, Petru Groza, să declare că: „nu vom cârpi, nu vom repara pe ici pe colo, ci vom reconstrui din temelii“ (VI, p. 66). Într-adevăr, s-a reconstruit totul din temelii, cu beton făcut din ciment sovietic amestecat cu pietriș și nisip românesc, toate fărădelegile comise fiind întâmpinate cu explozie de bucurie din partea întregului popor.
În prima fază de luptă pentru democratizarea țării, aliatele clasei muncitoare au fost considerate țărănimea, mica burghezie, naționalitățile asuprite și, ultima pe listă, cu voia noastră, intelectualitatea. Dar nu cred că un asemenea proiect de istorie propus de cercetători apucase să ajungă pe biroul de la cabinetul doi, pentru că, altfel, nu aș mai fi citat acum frazele următoare: „Dând glas voinței intelectualității, un numeros grup de savanți cu renume mondial […] au publicat un apel […]“ (VI, p. 41) sau „Alături de savanții de valoare mondială s-au aflat oameni de cultură și artă: M. Sadoveanu, Gh. (sic!) Călinescu, Gala Galaction, Victor Eftimiu, George Enescu“ (VI, p. 91). În pofida unor asemenea gafe, nu se poate spune că autorii proiectului de sinteză și-ar fi încasat salariul degeaba, deoarece ei au urmat neabătut directivele trasate.
Am numărat de-a lungul celor aproape 800 de pagini vreo 20 de fraze în care s-a pus virgula între subiect și predicat și cred că se poate face un rezumat al proiectului de sinteză a istoriei P.C.R. dintr-o înșiruire a unor astfel de enunțuri scrise greșit. Ultimul capitol conține și greșeli de tehnoredactare, ce ar putea explica o eventuală grabă în a fi îndeplinit planul de cercetare. Se pare că timpul nu mai avea răbdare cu cei însărcinați în întocmirea proiectului, însă acest aspect ar fi ultimul care ar deranja la lectură. Totuși, m-am întrebat de ce sinteza, începută în mod abuziv cu anul 1848, a fost oprită la anul 1965. Să fie oare din cauză că, în următorul sfert de secol, istoria partidului s-a confundat cu biografia lui N. Ceaușescu și că, în consecință, totul a intrat în categoria istoriilor personale sau în genurile biograficului?
Tonul critic adoptat doar în ultimul capitol față de conducerea lui Dej – făcută, pe drept cuvânt, responsabilă de arestări, procese și condamnări ilegale – mă determină să îmi închipui că sfertul de veac ceaușist ce ar fi urmat să fie de-scris ar fi fost presărat, în mod contrastiv, cu cele mai frumoase flori ale figurilor de stil culturnice. Nu-mi fac iluzii că, pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, s-ar fi amintit ceva despre multele rele întâmplate în cei 25 de ani: instaurarea cultului personalității; nerespectarea acordurilor de la Helsinki privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului; grevele din 1977 ale minerilor; revolta de la Brașov din 1987; scăderea drastică a nivelului de trai din ultimul deceniu comunist, odată cu revenirea, din perioada stalinistă, a celor trei „F“ (frig, foame, frică).
O mare parte dintre cele scrise în capitolele concepute la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. sunt pe lângă adevărul istoric. De o excepțională neînsemnătate teoretică și practică, Istoria Partidului Comunist Român – sinteză (proiect) se constituie într-o înșiruire de mitologeme partinice. Comuniștii și-au scris proiectul de istorie așa cum au făcut și în privința Istoriei mari: cu confiscări, cu omisiuni și cu falsificări operate printr-un demers propagandistic, lipsit de obiectivitatea impusă de disciplina ca atare. Fiecare broșură conține obișnuitul îndemn „Proletari din toate țările, uniți-vă!“, dar nu se știe câți proletari ar mai fi citit proiectata istorie a P.C.R. în anul 2050, până când vizionarului Ceaușescu îi plăcea să privească în perspectivă. Dacă, în 2021, centenarul înființării partidului ar fi prins pe comuniști la putere, cele scrise într-o carte de istorie concepută după un astfel de proiect ar fi fost crezute doar de șoimii patriei și de șoimii popii nostalgici după comunism.