Un nucleu alcătuit din protonii unor elemente extrem de grele (uraniu, plutoniu, dar și plumb tipografic, provenit uneori și din cavoul bacovian), care nu lasă aproape nicio rază de lumină să răzbată din lăuntru în afară, ci o țin captivă în interiorul unei stări, al unei metafore, al unei imagini artistice, al unui sens mai mult sau mai puțin abscons, pare să definească universul poeziei lui Aurel Ștefanachi, autorul, printre altele, al volumlui de versuri intitulat Maria, apărut la Editura Tipo Moldova din Iași, înainte de pandemia care ne-a contaminat nu numai trupurile, ci și sufletele.
Făcând un scurt excurs în creația lirică a autorului volumului de versuri Amintirile verbului, dar și a antologiei intitulate Lângă Dumnezeu, apărută cu două decenii în urmă la aceeași editură (Amintirea verbului nu poate avea loc decât undeva în preajma Ființei infinite a Domnului, de aici și greutatea cu totul neobișnuită a magmei lirice ce străbate volumele lui Aurel Ștefanachi), putem trage concluzia că poezia lui Aurel Ștefanachi nu s-a schimbat în niciun fel. Mesajul lui e același. Doar unghiul din care poetul privește lumea s-a schimbat. Dacă, în primele sale volume de versuri, compilația sau mai degrabă trăirea absconsă avea loc dinspre răsărit spre apus, acum lucrurile s-au inversat, poetul contemplă răsăritul din perspectiva apusului. El contemplă lumea, dragostea, inclusiv pe bunul Dumnezeu, prin ochii „celui mai bătrân reparator/de dacii din cartier orb/ reumatic și operat de cancer pe/ deplin convins de inutilitatea/ democrației“, fapt care-l determină să-i amintească factorului poștal ce-i aduce cupoanele de pensie de perioada când lumea noastră umilă era așezată sub clopotul glorios al dictaturii proletare: „în ședințele noastre de partid nu/ mișca nici musca – doar secretara cu câte un/ sân în afara sutienului/ peste bluză ca ușor să-l/ adulmece directorul, chiar de/ față cu noi trecea uneori/ de-a lungul sălii de ședință/ în rest smirnă și disciplină.“ În ciuda acestui remember grotesc ivit prin contemplarea lumii exterioare, lumea sa interioară apare într-o cu totul altă lumină, plină de mister și de grație: „Privim în fântâna perfectă, în fântâna nesațiu/ Privim pe malul celălalt – în rugă – cu aripi de foc/ Tu cu fața în leagănul apei din fântâna perfectă/ îmi spui că se vede ziua dintâi – îngerul Thot// Privim în fântâna perfectă – în fântâna nesațiu/ Prin ochiul Albastru, atât de albastru – cer murmurat/ Unul din noi începe să bea – lacom avânt/ fără să știe că apa-n lucire e chiar celălalt.“ Am citat câteva versuri din poezia Ochiul Albastru, din volumul Maria, un volum cât se poate de consistent, de o mare densitate, unde deseori dragostea se însoțește cu moartea, și viceversa: „…eram fericit; din locul de unde izvora noaptea veneam de fiecare dată/ să te laud; silnic elogiu deasupra cerului/ verbului și a paradisului – să-ți desfac centurile – un lan de canabis/ etherică între mirele tău fiind, am rămas pentru vecie/ o lacrimă de sânge.“ (Revelație)
titlul cărții Amintirile verbului poate fi luat ad litteram: lângă Dumnezeu dispare orice mișcare. Acolo nu există decât repaos absolut. Sau poate nici acesta. Acolo predomină o stare care nu poate fi definită nici printr-o noțiune, nici prin cealaltă. Prin urmare, verbele care semnifică mișcarea devin o simplă amintire. Dumnezeu își este suficient sieși, iar materia din jur devine o umbră a unei umbre. Surogatul unui vis. Putem oare defini transcendentalul, incognoscibilul univers ce se ascunde în cel cognoscibil sau se situează undeva în afara lui, fiind în același timp și miezul, și coaja, prin aceste noțiuni? Ne e greu să ne pronunțăm în acest caz. Un astfel de univers poate fi conceput la modul poetic sau poate fi definit matematic prin cifre, dar, indiferent cum l-am descrie sau l-am defini, în spatele noțiunilor se va ascunde bezna pe care mintea noastră n-o poate percepe decât ca pe o dogmă. Dar să revenim: spațiul și timpul din „amintirile verbului“ – având menirea de-a anihila orice tendință de evaziune din nucleul primordial – se reduc la o singură dimensiune: punctul. Un punct aflat în repaos absolut, care conține în neantul său deopotrivă materia și vidul. Uneori, acest Dumnezeu avid de propria-i substanță se confundă cu autorul. Cu artistul. În volumul Credință și frig bântuie un univers livresc, încremenit în propria-i contemplație: „«focul dublu vizibil al sufletului»/ cu propriul trup se multiplică; –/ suprafața imaterială din care intru și/ ies; dimineața și noaptea acoperit/ de rumeguș, de flori, de smoală:/ «focul dublu vizibil al sufletului»/ credincios puterii din care se naște întunericul/ și moartea – nu încetează să crească“… Trăim într-o lume în care domnește hazardul. Într-o lume în care insignifiantul, sfidând legile logicii, își pune amprenta asupra destinului universal. Astfel, în fiecare clipă, în timpul nostru ingrat, se produc „mutații“ importante nu numai în natură, ci și în cultură. Ce semnifică acest „foc dublu și vizibil al sufletului“? Oare sensibilitatea? Oare intelectul? Nimicul (Universul) se multiplică prin intermediul propriului său trup: o suprafață imaterială din care se nasc întunericul și moartea. Pe această suprafață, orice halucinație devine realitate, iar „lucrurile imposibile“, prin concentrare și atingere, devin „posibile“. Ele cresc din neant și se prăbușesc în același neant, în momentul în care imaterialul capătă toate atributele materialului și „posibilul devine, la rândul său, imposibil“, atunci, deschizându-și „ochiul din piept“, poetul (Creatorul) percepe singura mișcare din tot universul: strigătul facerii. De aici și exclamația: „că nu ar fi nimeni predispus se știe/ întru totul stolul de păsări ce-ți zboară/ din carne aevea există;/ pielea din vârfurile grilajelor nopții se deschide încet;/ nu te depărta psyche al meu!/ nu te depărta psyche al meu/ totul e închipuire!“
Amintirea verbului, a mișcării, dă naștere la un concept, la o lume interioară numită Eutopia. Vidată de acțiune (de absența verbului), Utopia eului se manifestă în diferite ipostaze. Câteodată aceasta pare să ia forma cărții infinite închipuite de Borges, o carte vie, care se scrie și se rescrie singură. „Această carte care necontenit se rescrie/ a devenit infinită/ în pântecul său restrictiv îmi/ zidesc o cale a sinelui/…/ această carte tot în afară/ tot înăuntru fiind/ prin bazinele nopții scriindă“ este alcătuită din carne și sânge. Literele ei fumegă ca niște matrițe încinse în universul increat. Înăuntrul lor vor gesta ființe și lumi, și concepte, îngemănându-se și încolăcindu-se unele peste altele, alcătuind ceea ce se cheamă Micul și Marele Tot. Ființa hibridă, pe jumătate carne, pe jumătate text, se multiplică și se divide continuu. Ea conține înlăuntrul său deopotrivă opera și autorul. Dacă în literatura modernă cartea poate fi infinită (apropo de Borges, la care autorul Amintirilor verbului face de atâtea ori referință), în literatura postmodernă viziunea este împinsă și mai departe. Cartea nu numai că se scrie, după cum am văzut, dar se și rescrie singură, în același timp ea „fabrică“/ „scrie“ autori. Din filele, din literele ei existente sau inexistente se naște autorul. Uneori el e singur, ca Dumnezeu în pustie. Alteori autorii sunt și ei infiniți, ca nisipul, ca iarba. Un milion de shakespeari și de byroni emană fiecare literă din infinitul text – aceasta e dimensiunea lumii postmoderne: „am venit așa de aproape și nu mă vezi;/ înălțătorul meu sânge gata să te audă/ aprinde toate stelele cerului/ iar carnea mea divizată în steaguri deschide ferestrele mai multor propoziții“, până când „verbul cu zece capete“ devorează toată istoria lumii și o expulzează multiplicând-o în neant: „Istoria e toată aici. Tot, eu/ Cartagina și Roma, agonie, / Hazard și taină și criptografie/ și Turnul Babel năruit mereu.“
Intrat pentru o perioadă într-un con de umbră, benefic contemplației, Aurel Ștefanachi a revenit în actualitatea literară, prin publicarea acestei antologii, Amintirea verbului. Poezii. Lângă Dumnezeu, dar și cu volumul Maria, apărând ca o voce bine definită în concertul multicolor al literaturii noastre postdecembriste. Încrezător în forțele sale, deseori în reveriile sale nocturne, el visează să devină întemeietorul unei dinastii poetice și finaciare, ale cărei rădăcini să se întindă din Costuleni, satul său natal, și pînă-n „ranch-ul“ său așezat pe un molcom deluleț din Valea Lupului, de unde se zăresc, în zilele senine, dulcele coline ale Cotnarilor. Fluturându-și pletele roșii ca sângele în vânt, astăzi brăzdate de valuri argintii, Aurel Ștefanachi, se vrea a fi deopotrivă un voievod al literelor, dar și un cow-boy modern, care intră călare în oraș prin bariera Păcurarilor și galopează spre Piața Unirii, trecând peste câinele Molda și buzduganul lui Dragoș Vodă, și trezindu-se în viitorul Manhatan ieșean: „Stys, lethe, anamnesis, pasăre phoenix, abis, geometrie, mlaștină, transcendentă, veșnicie a frunzelor, logos polifonic, masturbație în fata soarelui și a întunericului, gheață mătăsoasă în jurul gâtului, așa de strălucitoare ca apa.“ „Timpul s-a prăbușit într-o pâlnie nebună – spune el – și se rostogolește, și ne amestecă“ existențele, transformându-ne într-un fel de fantoșe. Timpul trecut și timpul viitor s-au contopit într-un timp veșnic. „Pe gura-mi înghețată – exclamă poetul – a înflorit onixul/ pe gura-mi înghețată a înflorit cremenea/ a înflorit pasărea de cenușă…/ habotnică stemă, mișcare a stelelor micei/ contur al lucrurilor – Yahve!“