Explorările istoriografice ale lui Ovidiu Pecican (el le spune „căutări“), indiferent de subiectul abordat, au, pe lângă o autentică rigoare științifică necesară domeniului, și o „voluptate literară“ – conform titlului uneia din cărțile sale – , ce excede cadrul strict istoric.Am folosit cu intenție sintagma „explorare“, specifică mai degrabă domeniului arhelogic, gândind că ea are o perfectă acoperire în metoda de lucru al lui Ovidiu Pecican; în cercetarea sa, concretizată în veritabile studii istorico-literare, el suflă, mai întâi, cum se spune, colbul de pe nobilele relicve supuse investigației, le întoarce pe toate fețele, le pune sub lupa obiectivității științifice, așezându-le, apoi, într-o lumină ce-i permite o privire proaspătă, stabilind corespondențe inedite și interpretări multiple.
Toate datele pe care le-am enumerat mai sus se regăsesc și în recenta sa carte, Istoria românilor de la origini și până astăzi ( vol. I), apărută la Editura Cuantic, o „completare a versiunii ințiale cu alte capitole și paragrafe“, cum precizează autorul, „menită să întregească mai bine o viziune pe care cartea o exprimă“.
Desigur, mulți se vor întreba dacă mai este de actualitate un astfel de op, atâta timp cât trecutul nostru a fost îndelung pus în discuție de reputați istorici, care au elaborat tomuri masive, unele mai „nonconformiste“, ca în cazul lui Neagu Djuvara și Lucian Boia, altele „înghețate“ într-o scrobită abordare științifico-academică. Ca să nu mai vorbim și despre cealaltă latură a întrebării, care ar putea include și interesul din ce în ce mai scăzut, astăzi, nu numai pentru studiul istoriei, ci chiar pentru cunoașterea, la nivel mediu, a unor date și nume importante din devenirea poporului român. Este o realitate pe care, din păcate, și învățământul actual o cultivă cu lejeră inconștiență, iar cine a deschis un manual de istorie pentru învățământul gimnazial, „elaborat“ conform noilor programe școlare, știe despre ce e vorba.
Ei bine, în acest tulbure context, răspunsul nu poate fi decât afirmativ: da, este nevoie de cărți în care istoria, dezideologizată după atâta amar de ani, să fie înfățișată obiectiv, argumentat și, de ce nu?, cu talent literar.
Autor de romane, versuri, eseistică și critică literară, Ovidiu Pecican are toate datele pentru a da viață tuturor acestor „obiective“ și în recenta sa carte despre care sunt rândurile de față. Iar modalitatea în care o face păstrează aceeași linie „performantă“, cum o numea regretatul Petru Poantă în prefața pe care a consacrat-o cărții lui Pecican.
Este cu atât mai remarcabil, cu cât acest fapt se petrece, în acest prim volum al sudiului, cu referire la o lume a începuturilor/întemeierilor pe teritoriul actual al țării, care te poate împinge oricând spre o zonă a senzaționalului ieftin, cu mitologia adecvată și râuri nestăvilite de legende, garnisite cu nelipsitele fapte de vitejie și dragoste nebună de glie. Nimic din toate acestea în recenta carte a istoricului-literat, care privește lucrurile nuanțat și scrie firesc, fără a bate în pieptul ideilor cu cărămida adevărului unic. Veștejind colectivismele istoriei demonstrative, pentru Ovidiu Pecican respectul adevărului istoric nu are nimic din furibunda demonstrație patriotardă care mai mult întunecă decât să lumineze „noi înțelesuri“. Spune autorul: „Cred că este esențial ca identitatea românească să nu se articuleze în jurul unor falsuri și omisiuni și că o cât mai bună cunoaștere a adevărului istoric este preferabilă patriotismului vocal întemeiat pe autoiluzionare. (…) Am încercat să surprind, cu toată buna-credință, dar și fără a face concesii străine onestității istorice, inspirate din vreo obediență politică sau de prejudecăți și complexe, destinul românilor așa cum a fost.“
Ovidiu Pecican vede istoria în conexiunea aspectelor social-politice cu cele culturale, iar această metodă asigură, fără îndoială, un plus de atractivitate și interes demersului său. Noutatea acestei narațiuni complexe o dă accentul pus pe istoria civilizației românești, ca parte integrantă și inseparabilă a evoluției societății, așa cum s-a configurat ea în timp, când mai avântat, când mai șovăitor. Secțiuni precum „Nașterea prelungită a unui popor“, „Limba română în biserică și primele traduceri românești“, „Definirea politică a identității românești“, „Scrisul în limba română : primele mărturii, „Cultura ideologică la români“ sunt edificatoare pentru intențiile autorului și pline de necesare „învățăminte“ pentru cititor. În istoria genezei limbii române, așa cum s-a dezvoltat și impus ea în timp, ne spune autorul, un rol hotărâtor, prin amploare și perseverență, l-au avut cultura scrisă bisericească și mentalitatea religioasă, dar nu este uitată nici cultura laică.
Înaintând în lectură, constatăm că „decantarea identitară a vlahilor“, cum o numește autorul, a avut o multitudine de componente, pe care acesta le urmărește într-o succesiune coerentă, legăturile dintre diferitele secțiuni ale cărții fiind firești și ușor de urmărit.
Remarcabilă este, cum spuneam, varietatea domeniilor investigate spre conturarea unui întreg cât mai edificator, începând cu structura socială a populației vlaho-moldovene, componența curților domnești, evoluțiile economico-sociale, și până la aspecte din viața personală a oamenilor, cum ar fi căsătoria la români, văzută prin prisma călătorilor străini, rolul femeii în societatea timpului, încheind cu ineditul capitol „Moralitate, concubinaj și adulter în mediile voievodale românești și în societatea românească medievală“.
Nu-i lipsește, cum e firesc, acestei istorii, desfășurată în contextul vremurilor de demult, începând cu epoca fierului și triburile geto-tracice, cu „apoteoza și dispariția statului dac“, trecând prin Dacia Romană, prin „vlahiile“ și revoluțiile succesive, continuând cu invazia tătaro-mongolă și întemeierea Țării Românești, până la situarea acesteia și a Moldovei în contextul celei de-a doua jumătăți a sec. al XVII-lea, evocarea unor personaje cu rol major în evenimentele timpurilor, precum Basarab Întemeietorul, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Referitor la acești vestiți domnitori, Ovidiu Pecian face, atât în portretele fiecăruia, cât și, în secțiunea „Miturile eroilor tutelari“, o necesară distincție între realitatea istorică obiectivă și mitizanta percepție populară: „Propulsarea eroilor exemplari în imaginarul popular românesc al sec. al XVI-lea și a celor următoare se explică prin nevoia comunității de a-și delimita contururile identitare în fața asaltului turcesc ce destrăma statul tradițional medieval de la Carpați și Dunăre și prin evocarea unor vremuri de glorie, cu conducători eroici și înțelepți.“ Da, un „model medieval“, cu tot ce curpinde el, care, trebuie să reunoaștem, se mai perpetuează și astăzi pe aceste plaiuri „de jale și de dor“.
În același respect al adevărului istoric, autorul nu ezită să trateze și subiecte mai delicate, prin care pune o necesară umbră de echilibru peste strălucirea exagerată a unor fapte și realități mai mult dorite decât întâmplate aievea. Aflăm, astfel, că tentativa de islamizare a românilor, prin „acțiunea politico-militară agresivă a turcilor“, a adus pe tronurile Moldovei și Țării Românești doi convertiți, sau că Alexandru Lăpușneanul, în a doua sa domnie, a „manifestat o obediență accentuată față de suveranul de la Bosfor“. Nu este trecută sub uitare nici evoluția economico-socială mai „înceată“ la „sud și est de Carpați“, diferența vieții urbane, „încărcată de grele consecințe“, între Vest și Est, conservarea servituții („legarea de glie“), în care edictul lui Mihai Viteazul a avut rolul său major, practica „furtului de femei“ ca prolog al căsătoriei și alte „rămășițe“ ale unor timpuri „pastorale“, pe care Ovidiu Pecican le numește fără sfieli mimate.
În același timp, e de remarcat și repunerea în lumina adevărului a unor clișee bătătorite în timp până la statutul de adevăr, cum ar fi excluderea totală, în societatea medievală românească, a femeii din viața publică și din mediile politice, „revizuire“ pe care autorul o face cu exemple concrete de „doamne și domnițe“, care, „uneori, au făcut jocurile, fiind mai abile și mai persuasive decât soții și fiii lor“.
Alături de alte cărți cu tematică înrudită ale autorului (Realități imaginate și ficțiuni adevărate în Evul Mediu românesc, Trecutul istoric și omul Evului Mediu, Istorii intersectate, Ce istorie scriem, Medievalități, Românii: Stigmat etnic, patrii imaginare – O căutare istorică, Istoria românilor – Stat și cultură), și acest amplu studiu istoriografic, aflat la primul său volum, se citește cu interes înbogățitor și plăcere literară.