Cînd un roman scris după formula inteligenței artificiale, The Day A Computer Writes A Novel (Ziua în care un computer a scris un roman) a ajuns pe lista scurtă a unui important premiu literar în Japonia, în anul 2016, vînzîndu-se în zeci de mii de exemplare, întrebarea firească, a criticilor și a teoreticienilor literari, a scriitorilor înșiși a fost: spre ce se îndreaptă literatura? În America, în anul 2018, Ross Goodwin, un scriitor experimentalist, a scris un roman după același sistem, în stilul lui Jack Kerouac, iar rezultatul, multiplicat în mii de exemplare, a stîrnit controverse în lumea literară, cele mai multe opinii fiind reflecții despre sensul literaturii, despre soarta romanului, a scriitorului, a cititorului chiar. Entuziasmul unor comentatori, după acest experiment, a mers pînă acolo încît au considerat că fiecare cititor poate să își comande, în varianta inteligenței artificiale, cartea pe care dorește să o citească, care să îi spună povestea pe care vrea să o audă/ citească. Cît despre poezia generată de programele GPT – 3 sau GPT – 4, în măsura în care poezia este un limbaj fie obscur, fie extrem de liber, rezultatele sunt surprinzătoare. Multe cărți de poezie generată în acest mod circulă pe piața de carte, pe platformele on-line, creîndu-se chiar și un public care gustă acest tip de creație. Dacă poezia dadaistă, realizată prin apropierea întîm plătoare de cu vinte decupate din ziare, și-a găsit cititori care să îi confere un sens, cu atît mai mult o poezie care are la îndemînă o sumă uriașă de cuvinte poate crea texte surprinzătoare.
Un eveniment care a adus decisiv în atenția publică implicarea inteligenței artificiale în actul artistic a fost greva de la Hollywood, din anul 2023. În această grevă, care a paralizat practic activitatea studiourilor de la Hollywood, au fost implicați atît scenariștii, cît și actorii, iar una dintre principalele îngrijorări a fost modul în care IA ar putea fi folosită în viitor pentru a înlocui sau subevalua munca creativă a oamenilor. Scenariștii și actorii au ridicat două probleme majore legate de IA: să nu mai fie folosită pentru scrierea scenariilor și a dialogurilor, iar actorii au primit promisiuni privind reglementarea utilizării imaginii și a vocii lor digitale, iar studiourile au fost de acord să discute despre un cadru etic în ceea ce privește utilizarea IA. Greva de la Hollywood a marcat un moment crucial în discuția globală despre IA și creativitate. Este posibil ca reglementările stabilite în industria filmului să fie un precedent pentru alte domenii în care IA este folosită în creația de conținut, fie că este vorba de artă, muzică sau literatură. Astfel, greva a adus în prim-plan o problemă mai largă despre relația dintre creativitatea umană și tehnologia avansată, deschizînd un dialog esențial despre cum pot fi protejate drepturile creatorilor în era digitală. În plan concret însă, o simplă căutare pe google vă va pune la dispoziție zeci de filme realizate integral sau parțial cu ajutorul IA, mai ales scurtmetraje în care IA generează scenariul, designul vizual și tot ce ține de promovare.
Un domeniu în care inteligența artificială a pătruns decisiv însă este cel al traducerilor. Și nu este vorba de traducerile din sfera științei sau tehnicii, este vorba chiar de traducerile literare. Performanța în traducerea unui roman, de exemplu, spun evaluatorii, este de aproape sută la sută în ceea ce privește corectitudinea utilizării limbii, a lexicului, a dialogului. Ceea ce nu poate fi tradus însă este stilul, expresivitatea imprimată textului de către vocea interioară a autorului, pe care trebuie să o depisteze traducătorul uman. Dar, într-o lume consumistă, grăbită, nu oricine se împiedică în aceste amănunte, cantitatea se substituie calității. Ca efect al riscului uniformizării autorilor, editurile americane care vînd drepturile de traducere asupra operelor scriitorilor importanți în Franța cer ca traducerile să fie făcute cu traducători identificabili, fără amestecul IA, iar acest lucru să fie specificat pe cartea tradusă, la modul vizibil. Și acest lucru se întîmplă deja.
Suntem în fața unui fenomen care anunță cu adevărat sfîrșitul literaturii sau suntem în fața unei schimbări de paradigmă? Mulți teoreticieni și-au pus întrebarea aceasta, rela ționînd domeniul literaturii cu schim bările tehnologice, culturale și sociale. Roland Barthes, în eseul său Moartea autorului (1967), nu vorbește direct despre sfîrșitul literaturii, dar contestă autoritatea și centralitatea autorului în interpretarea textului literar. Aceasta a fost văzută ca o transformare radicală în modul în care literatura este înțeleasă și consumată, mutînd accentul de la autor la cititor și sugerînd o deconstrucție a literaturii tradiționale.
Un autor care anunță moartea literaturii chiar înaintea lui Roland Barthes este J. L. Borges. În povestirea sa Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, Borges explorează ideea că textul literar poate fi creat și recreat de oricine, iar semnificația sa nu este dependentă de intențiile originale ale autorului. Borges sugerează că textele literare își pierd legătura exclusivă cu autorii lor și devin obiecte de interpretare și re-creare. În altă povestire, din volumul apărut în românește cu titlul Moartea și busola, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, Borges avansează ideea că ficțiunea poate deveni realitate, iar realitatea poate fi percepută ca o construcție ficțională. Lumea imaginară, imaginată, începe să influențeze și să transforme realitatea însăși.
David Shields, în ma nifestul său Reality Hunger: A Mani festo (2010), susține că fic țiunea tradițională este în declin și că literatura se îndreaptă spre forme hibride care combină ficțiunea și non-ficțiunea. El argumentează că cititorii contemporani sunt mai interesați de autenticitate și de reprezentări ale rea lității decît de narațiunile ficționale convenționale, sugerînd o transformare profundă în natura literaturii. Jonathan Franzen, o celebritate a prozei americane, tradus masiv în limba română, amin tind aici ro manele Corecții, Libertate sau Cross roads, a argumentat în volumul de eseuri Sfîrșitul sfîrșitului lumii, apărut și în limba română în anul 2019, că pro li ferarea tehnologiei și a distracțiilor digitale afectează profund capa citatea oamenilor de a se concentra asupra lite raturii complexe și de calitate, ceea ce ar putea semnala un sfîrșit al literaturii așa cum o știm. Franzen a supus atenției, de asemenea, tendința generală de a trivializa literatura prin adaptări comerciale și prin diluarea standardelor literare. Alt scriitor important, Milan Kundera, are multe contribuții eseistice în care vorbește despre soarta literaturii în fața „invaziei“ tehnologiei și a mass-media. El a avertizat că literatura riscă să fie absorbită de logica pieței și a divertismentului, pierzându-și astfel capacitatea de a reflecta asupra existenței umane într-un mod profund și provocator. Mai rețin și opinia unui critic literar și teoretician francez, Jean-Michel Rabaté, care vorbește despre „criza autorității narative“ și sugerează că literatura și-a pierdut statutul de instanță supremă de cunoaștere și explorare a condiției umane, fiind erodată de fragmentare și de pierderea unui centru narativ unificator. În era digitală, aceste tendințe se amplifică, literatura riscând să fie marginalizată în favoarea altor forme de expresie culturală.
Dacă acceptăm formula aceasta, că literatura se află într-o schimbare profundă de paradigmă și este în căutare de noi forme de expresie, ne întrebăm, firește, care ar fi acestea. Că, pînă la urmă, nu suportul pe care este imprimat textul este important, nu modul de promovare, ci modul de adaptare a celui numit convențional cititorul la o nouă realitate. Am găsit, explorînd mai multe cărți și site-uri care abordează această chestiune, cîteva răspunsuri care par rezonabile. În primul rînd, este vorba de narațiunea digitală și interactivă care permite cititorilor să participe activ la crearea poveștii, făcînd alegeri care influențează desfășurarea și deznodămîntul. Aici sunt de amintit jocurile video narative care preiau poveștile tradiționale și permit o implicare profundă a utilizatorilor, care devin co-autori ai experienței. De asemenea, realitatea virtuală și realitatea augmentată sunt tehnologii care oferă o experiență imersivă în care poveștile pot fi trăite într-un mod multisenzorial. În loc să citească despre o lume ficțională, utilizatorii pot păși efectiv în ea și o pot explora activ. Mai sunt audiobooks-urile și podcast-urile narative, romanele grafice și benzile desenate care sunt forme vizuale și hibride, literatura transmedia care transformă poveștile clasice în jocuri video sau pagini web. A mai apărut și conceptul de hypertext fiction, o formă de literatură digitală ce permite cititorilor să navigheze între secțiuni de text într-o manieră non-liniară, explorând poveștile prin hyperlink-uri. Aceasta poate crea o experiență de lectură mult mai interactivă și diversificată.
Experiența lecturii, după cum spune sociologul și istoricul american Yuval Noah Harari, s-a modificat și ea sub presiunea tehnologiei. Dispozitive precum Kindle de la Amazon sunt capabile să adune date despre utilizatorii lor în timp ce aceștia citesc. De exemplu, spune Harari: Kindle-ul de ultimă generație este îmbunătățit cu senzori biometrici și recunoaștere facială, care va ști în ce mod fiecare frază v-a influențat pulsul și tensiunea arterială. Va ști ce anume v-a făcut să râdeți, ce v-a întristat, ce v-a înfuriat. În scurt timp, cărțile vă vor citi în timp ce le citiți. Și deși uitați rapid majoritatea lucrurilor pe care le citiți, Amazon nu va uita absolut nimic. Mulțumită acestor date, Amazon va alege cărți pentru voi cu o precizie supranaturală. De asemenea, Amazon va putea ști exact cine sunteți și cum să vă stârnească interesul sau să vă plictisească. Perspectiva pare una desprinsă dintr-o realitate de coșmar-cinică, trebuie să recunoaștem.
}ntr-o lume în curs de analfabetizare, scriitorul se întreabă, adesea, cui se mai adresează atunci cînd își scrie textele, poveștile, poemele. De aceea, la rîndul meu, am întrebat Chat GPT-ul, dacă analfabeții pot fi/ deveni cititori sau consumatori de literatură. Răspunsul este unul încurajator, dar trist: „În multe culturi, povestirile și poemele au fost transmise oral de-a lungul generațiilor. Analfabeții pot avea acces la aceste povești prin ascultare, devenind astfel cititori prin intermediul auzului. În trecut, multe forme de literatură, cum ar fi epopeile sau baladele, au fost create și perpetuate prin oralitate. De asemenea, în lumea modernă, analfabeții pot accesa literatura prin audiobook-uri sau podcast-uri narative. Acestea le permit să intre în contact cu povești complexe și să se bucure de literatură chiar dacă nu pot citi.“
La un asemenea răspuns al inteligenței artificiale, nu pot să nu fac referire la personajul mitologic Theut sau Thoth în mitologia egipteană, care este considerat inventatorul scrierii, al limbajului și al cunoașterii prin limbaj, al magiei chiar, fiind deseori reprezentat cu cap de ibis sau ca un babuin. Unul dintre cele mai cunoscute momente în care este menționat zeul Theut, este în dialogul lui Platon, Phaidros. Aici, Platon pune în scenă o conversație între Socrate și Phaidros, în care se povestește despre zeul Theut, care a inventat scrierea și a prezentat-o regelui egiptean Thamus (sau Ammon). Theut argumenta că scrierea va fi un dar pentru omenire, ajutând la memorie și la înțelepciune. Însă regele Thamus este sceptic și răspunde că scrierea, în loc să îmbunătățească memoria, ar avea un efect negativ. El argumentează că oamenii se vor baza pe scriere și vor înceta să își mai exerseze memoria, iar în loc să devină mai înțelepți, vor avea doar o cunoaștere superficială. Thamus consideră că scrierea nu oferă înțelepciune reală, ci doar o aparență a acesteia, deoarece oamenii vor citi fără să înțeleagă cu adevărat.
Cred că întoarcerea la noua oralitate, la vorbirea cu onomatopee, cu emoticoane, cu lucruri, în epoca inteligenței artificiale, cînd omul pare că s-a dispensat de atributele naturale cîștigate în timp, nu dă dreptate nici zeului Thoth, dar, din păcate, nici regelui Thamus.