O mașină(rie) cu sentimente și, încă, romantică? Într-o carte cu un titlu (aproape) oximoronic, Androidul romantic, Silvan Th. Stâncel explorează ceea ce va fi fiind condiția umană astăzi, în expresia noilor generații, într-o succesiune de interogații active adresate sinelui și lumii: „cine să mai asculte cântecul? / cine să mai audă versul? / ce ochi să mai vadă / culoarea din tablou? / cine să mai admire formele lutului? / necuprins de iluzie“ (cine?). Supusă comenzilor mașinăriei on/off, ființa se identifică în mecanismele mașinii, e chiar mașinăria însăși, omul epocii – unii spun, al religiei – noii tehnologii. Lumea aceasta, spune Mircea Eliade, se află în fața unei noi provocări: să-și descopere sentimentele, identitatea, să-și inventeze (dumne)zeii și propria mitologie: „telefonul meu mobil / e tot / televizor / calculator / joc / carte / și… / amantă“ (noul dumnezeu). Epoca noii tehnologii, dar și istoria recentă, cu un ultim strat „plin de crime și sânge“, se află „pe tiktok“, unde „totul e fain / cool / mișto / școala online/ ce tango!“, cum scrie Silvan Th. Stâncel în opriți planeta puțin. După instalarea universului său pe Tik Tok, ființa e ca un perete gol, fără graffiti, într- viață trăită ca o lungă pauză, când nici poezia nu-și mai găsește rostul, iar dragostea trece într-un „salut! ce mai faci?“, ca între doi străini: „nu am mai rămas decât eu / golit de tot / și acum ascult / louis armstrong / precum un perete gol / fără graffiti / fără sentimente / epuizat / zdrențuit în interior / extenuat / nici măcar lupta / sau războiul / nu își mai au sensul / azi e prima dată / când nu mai știu / nici măcar poezia / nu-și mai are rostul / în pauza asta“ (celor care vor veni nu sunteți singuri).
Din această perspectivă, ființa din poezia lui Silvan Th. Stâncel își scrie sfârșitul pentru a-și reinventa începutul, regăsind, înainte de toate, însăși premisa noului început, în ritmul muzical preexistent organizării semiotice a materiei poetice, despre care vorbea T.S.Eliot. În ordinea acestor delimitări, poemele din Androidul romantic se structurează în jurul unor nuclee tonale, unde limbajul este tratat ca o materie muzicală, iar sonoritatea cuvintelor capătă o importanță covârșitoare: „stau în bibliotecă / singur / scriu poezie / bani / nu mai sunt / de chirie / tăcute / sunt toate / cărțile / mute / vorbesc / șușotind / timpuri trecute / corpuri inerte de sub pământ / stau înghețate / acum / în / cuvânt / așteaptă căldură“ (singur în cuvânt); „eram un copac / și nu pădure / eram doar vorbă / fără gând / lipsea tăcerea / din cuvânt / eram doar zâmbet / nu durere / credeam în feți – frumoși și zâne / și nu-mi era deloc rușine / așa ca azi“ (ieșirea din paradis). Recuperând poezia din muzica preexistentă, poetul scrie despre imaginarea și amintirea trecutului, ale unui sărut, de exemplu, ca în inimă.roșu.cald, dăltuind o sculptură din „mii de amintiri“, plecând de la culoarea gri („eu sunt gri“, mărturisește poetul), o culoare a doliului, cum se știe: „am văzut elefanții / se pregăteau / să plece … / am simțit / sfatul bătrânilor / înainte de noul drum… / am primit botezul cuvintelor / și responsabilitatea / nespusă / a ducerii mai departe / am fost prezent / la plecarea cometelor / iar cu seninătate / ei mi-au spus / când noi vom pleca… (transfer). De aici, poetul își construiește zona de identificare care se fixează între „sacul de amintiri“ al vieții contemplate din „balconul vârstei“ (40 de ani, cum se spune în curriculum vitae) și un viitor imposibil, între ceea ce a fost și ceea ce va fi fiind, poate, întregânduri, spațiul liric din Androidul romantic. Ființa (re)trăiește totul între (între anotimpuri, ca în eu cred, între noi, cum scrie poetul în a venit toamna și negocieri, între copilărie și senectute, viață și moarte). Între se instalează pe calea deschisă de „botezul cuvântului“ și transferul acestuia de la bătrânii care pleacă la copiii care rămân. Poetul descoperă rostirea gnomică și dă sfaturi pentru Delfin, cu vorbe la o cafea, într-o serie de poeme (aproape) pedagogice (întregânduri, moartea, ne descurcăm, uneori, adult, e soare în caraibe), află eterna gâlceavă a trupului cu sufletul, a „consistenței materiale“ cu „suflul din mine“, găsește însă și temeiul adânc al dăruirii („iar dacă tu-nțelegi/ sinceritatea / și mă-nțelegi / așa / cum sunt / atunci / eu mă abandonez / azi“ – parfum de lacrimi), poezia sentimentului religios și a celui patriotic, în poeme precum on/off, destăinuire, 1 decembrie, eu aleg, fără retorica de atâtea ori inutilă și obositoare.
Omul epocii și al religiei noii tehnologii este cel din esențial („nu cred / în țări / regiuni / și nici regate / nu cred / în limbă / forme / și structuri / nu cred / în rasă / sex / popoare / principii“), care se rost(ui)ește, însă, în ordinea „veche“ a cuvântului scris pe o foaie: „și-ntr-un final / ne vom retrage / în cuvinte / scrise pe o foaie / fie de noi / fie de alții …“ (après tout). Androidul romantic este cartea unui poet adevărat despre care, nu mă îndoiesc, vom mai auzi, în lirică și / sau în muzica de pe albumele sale.