La aproape o jumătate de veac de la publicarea excelentului studiu Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Mihai Zamfir îl reeditează într-un masiv volum intitulat Studii literare. Literaturi străine, din sumarul căruia mai face parte și sinteza consacrată Formelor liricii portugheze (1985), ele reprezentând o demonstrație exemplară a actualității unor studii literare divergente sub aspect tematic și metodologic, dar convergente ca tensiune intelectuală și pasiune, ambele constituind, la data primei lor apariții, momentele de vârf ale unui comparatist de înaltă clasă.
Aflat în căutarea definirii originalității formelor romanești de la începutul secolul XX, autorul se oprește, în primul dintre ele, la romanul În căutarea timpului pierdut (1913), provocat fiind, cu precădere, de explozia exegezei proustiene internaționale, care atinge pe alocuri „pura idolatrie“, criticul denunțând „paradoxul invaziei sufocante a studiilor“, la care, în mod inevitabil, subscrie fiecare nouă lucrare din domeniu. În încercarea de a explica abundența studiilor dedicate romancierului francez și devoțiunea criticilor față de opera acestuia, Mihai Zamfir reconstituie psihologia receptării romanului În căutarea timpului pierdut, acordând o atenție specială evoluției graduale a acesteia, de la indiferența și reacțiile negative inițiale la interesul circumstanțializat care le-a luat locul sau perplexitatea, devoțiunea și idolatria de mai târziu. Reconstituirea reprezintă o istorie multifațetată a receptării critice proustiene, structurată de contactul permanent cu textul romanului și ancorată într-o impresionantă muncă de bibliotecă, analize sintetice fiind consacrate fiecărei voci critice angrenate în mirajul proustian, cu o notă aparte alocată reacțiilor critice românești.
Mihai Zamfir reanalizează exigent și scrupulos ideile celor mai importanți teoreticieni ai literaturii mondiale, de la Propp, Barthes sau Greimas la Șklovski, Bahtin, Marcel Muller sau Deleuze. Autorul constată și o mefiență prelungită până în deceniul al treilea al secolului XX, marcată punctual de opiniile circumspecte ale unor mari scriitori din epocă (Anatole France, Paul Bourget, Barrès, Gide), subliniază, în contrapartidă, „voga Proust“, generată pe două filiere distincte, publicul larg și critica străină (mai ales E.R. Curtius și Leo Spitzer), înregistrează concentrat biografiile timpurii ale romancierului francez (inclusiv contribuția Marthei Bibescu), până la apoteoza lirico-hagiografică din cartea lui Léon Pierre-Quint din 1925. După 1930, opera lui Proust iese „din purgatoriul anecdotic“ – notează Mihai Zamfir în survolarea perioadei 1930-1950 a receptării operei proustiene –, ea pătrunzând în perimetrul criticii universitare, pentru ca etapa de receptare imediat următoare să fie marcată, pe de o parte, de apariția marilor biografii, și, pe de alta, de înfruntarea metodologiilor critice și de apariția primelor studii stilistice, acesteia din urmă tendințe subsumându-i-se și studiul de față.
În siajul acestei diacronii a receptării critice, Mihai Zamfir realizează o impecabilă analiză stilistică globală, urmărind transversal principiul genetic și compozițional al romanului lui Proust (cu un foarte bun decupaj al simplității clasice a arhitecturii romanești, în ciuda fragmentarismului deliberat și a arborescenței stilistice, fenomen demonstrat cu ample ilustrări exegetice și cu citate extensive din roman, dublate de Anexele generoase), pentru a izola apoi constantele stilistice ale textului, într-o abordare de tip orizontalizant, care pornește de la figurația semantică. Rezultă un exercițiu hermeneutic echivalent „aproape în exclusivitate“ cu „studiul metaforei proustiene“, focalizarea fiind întru totul explicabilă – afirmă autorul – în contextul în care „demersul creator proustian este prin excelență metaforic“. Studiul survolează și arta parodică din În căutarea timpului pierdut, încercând să-i găsească locul în ansamblul discursului narativ de început de secol XX printr-o arheologie atentă la nuanțele semnificative ale mutațiilor proustiene și la fiecare linie polemică (sau aluziv integratoare) în raport cu evoluția de ansamblu a romanului secolului al XIX-lea.
Dacă Imaginea ascunsă urmărește un fenomen care a generat adevărate efluvii exegetice, Formele liricii portugheze, într-o formulă „ușor corijată și adăugită“ în reeditarea de față, se concentrează asupra unui segment major al literaturii europene, dar mai puțin analizat în deceniile de dinainte de apariția inițială a volumului. Beneficiind, de data aceasta, de o metodologie îndatorată cu precădere structuralismului, studiul propune și realizează un „model semantic“ al liricii portugheze, încapsulând întreaga istorie a literaturii lusitane (sunt evitate păcatele istoriei literare canonice), de la creațiile medievale la lirica lui Fernando Pessoa. La un prim nivel, autorul configurează modelele genetice ale câtorva vârfuri ale liricii de la extrema atlantică a Europei, pentru a le analiza în cele din urmă prin prisma unor structurări comune, rezultatul constituindu-l un model semantic binar (concentrare oximoronică vs dispunere discursivă), o grilă de lectură personală, care-i permite autorului să abordeze ordonator poezia portugheză. De la paradoxul stilistic ce grefează medievala cantiga de amigo, la sonetele lui Camões („simbolul registrului oximoronic în cea mai perfectă întrupare premodernă a sa“), de la domnia registrului discursiv din epoca barocă, la stilistica primului romantism (cu o excelentă comparație cu literatura română corespondentă) și, finalmente, la lirica modernă a lui Pessoa, studiul lui Mihai Zamfir reprezintă un impecabil exemplu de claritate analitică nuanțată, în care specificitatea atemporalizantă a lecturii stilistice se conjugă la tot pasul cu asimilarea diacronică a fenomenului literar, oferindu-ne, în cele din urmă, o adevărată lecție de exactitate intelectuală, concentrată într-un discurs critic specializat, în care elevația academică este complementată de bucuria descoperirilor și de cea a receptării.