Seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, de la Editura Polirom, a devenit binecunoscută și a beneficiat din fericire de recunoașteri unanime și perfect meritate. Eruditul profesor din Cluj a ales un format care i-a asigurat succesul, oferind pieselor bardului interpretări interesante pentru un public larg și destul de succinte, intrînd mai rar în detalii care ar putea să pară excesive, cum ar fi, de pildă, pro blema, destul de importantă totuși, a datării textelor. Și aici, autorul își expune opțiunile, dar o face rapid preferînd să se ocupe mai degrabă de sensul pieselor.
Șirul volumelor a ajuns la cel de a-l optulea, primul în care autorul tratează două texte din seria istoriei Angliei. Ca și pînă acum, gruparea pieselor analizate este făcută tematic. Adrian Papahagi preferă să adune în volum două dintre piesele dedicate regilor „slabi“, antieroici. Una dintre piese face parte din a doua tetralogie, care este însă, după cronologia eroilor ei, cea dintîi: Richard al II-lea își începe domnia în 1377, iar tetralogia se încheie la Shakespeare după bătălia de la Azincourt. Piesa Regele Ioan, necuprinsă în tetralogii, dar scrisă cam în același timp cu ele, se referă la un conducător (1199-1216) mult anterior lui Richard al II-lea. Și situația lor dinastică e diferită. Legitimitatea lui Ioan I este discutabilă, el e doar fratele mai mic și mai depreciat al lui Inimă de Leu ce refuză să-l lase pe fiul ilustrului său frate la domnie. Richard al II-lea este însă nepot direct, fiu al fiului mai mare al lui Eduard al III-lea. Dreptul său la domnie e neîndoielnic. El atinge „sublimul tragic“, cum scrie Adrian Papahagi.
Autorul interpretării argumenează cu subtilitate de ce, deși nevolnic și nepopular, tragicul Richard, nu-și merită uzurparea. Este, probabil, că „simpatia“ dramaturgului pentru eroul său l-a ferit și pe Shakespeare de persecuția Elisabetei I în urma complotului lui Essex (1601). Tot Adrian Papahagi comentează că timpul domniei lui Richard II, ca și al Elisabetei I, conducători abuzivi ducînd la exasperare o parte din popor, a fost unul propice culturii și mai ales literaturii.
Este posibilă, desigur, o legătură cauzală între natura domniei și înflorirea artei.
În ceea ce privește utilizarea traducerilor, spre deosebire de alte volume, în care folosea mai multe versiuni românești, în acest caz interpretul operei se servește aproape exclusiv de traducerile celor două piese realizate de George Volceanov în cadrul seriei de Opere, iar în rest oferă propria versiune atunci cînd ține la un termen („uzurpare“, de pildă, în Regele Ioan) pe care traducerea nu l-a subliniat destul prin repetare. Scopul traducătorului-coordonator al Operelor a fost desigur stilistic, legat de evitarea redundanței. Traducerile anterioare nu puteau fi luate în calcul, la Regele Ioan una aparține lui Scarlat Ion Ghica și datează de la 1892, iar a lui Dan Botta, sună, surprinzător, mai arhaic decît a lui Ghica, fapt recunoscut și de Adrian Papahagi care o declară de neînțeles.
Revenind la cei doi nefericiți regi, Adrian Papahagi îi pune pe planuri diferite așa cum apar și la Shakespeare. Regele Ioan, în ilegimitatea lui, își are unele îndreptățiri la ocuparea tronului ca „om al locului“ și cîrmuitor dinlăuntru, în vreme ce fiul lui Richard I ar fi un venetic. Richard al II-lea decade din dreptul său prin nevrednicie. El resimte, ca mai tîrziu Henric al VI-lea (în partea a treia a tetralogiei lui Shakespeare) povara coroanei care, odată înlăturată, îi răpește orice prerogativă. Totuși, idee importantă la Shakespeare și subliniată și de interpretul său, nici apele mării nu pot spăla mirul de pe fruntea celui uns în numele lui Dumnezeu. La fel cum nu pot spăla nici sîngele de pe mîinile lui Macbeth, după ce a comis un regicid.
Adrian Papahagi este îndreptățit să vadă în cele două piese cum Shakespeare se referă, prin soarta a doi regi din trecut, la „marile dileme teologico-politice ale epocii sale“. Adică la lunga, dar zbuciumata domnie a Elisabetei I, ce se apropia de sfîrșit. Cu toate acestea, asemenea dileme sînt generale, țin de natura umană din toate timpurile. Chiar autorul face o surprinzătoare apropiere între domnia lui Richard al II-lea și a lui… Carol al II-lea al României, epocă fastă pentru cultură. Dar altă asemănare este și aceea a regelui României cu Regele Ioan: el deține tronul după ce își detronase fiul. Nu era acesta un act de uzurpare mascat de „voința națiunii“?
Shakespeare rămîne universal, așa cum Adrian Papahagi rămîne și cu acest volum un comentator al său avizat și cu un condei foarte sprinten. Aștept cu interes continuarea seriei.