Nicolae Stoie: un tradiționalist „la zi“. Poezia naturii pe care ne-o oferă e supusă tratamentului modernist în diverse variante convergente, într-un ritm emoțional continuu în măsură a-i acorda o unitate convenabilă. Fără a ieși declarativ pe primul plan, „trăirea“ constituie factorul prim al unei structuri rurale care-și activează recepția printr-o stilistică dezinvoltă. Empatia cu sfera tematică e postura sa caracteristică. Drept care avem a face cu un clocot sentimental al naturii înregistrat ca atare. Vegetația e paradiziacă: „Totul, acolo semăna cu Raiu,/ Aș fi uitat de pământ,/ De nu erau fetele ierbii cu maiu/ Albastrele ii pe malul bătând.// Cu lacrimi de rouă pe Domnul/ Scaieții-l rugau; Eva, doamna,/ Să nu se mai scalde, să tulbure somnul/ Cânepii, în apă, toamna“ (Visa). Pretutindeni o excitație abia domolită a culorilor, prezența palpabilă a conceptelor care se mistuie în priveliște: „O, ce frumos, ce frumos, ca un strigoi/ treceam albastru prin ochii tăi de zăpadă,/ Și Dumnezeu ne iubea pe amândoi/ Și aripile nu începuseră să ne cadă.// Ce să facem, domnișoară? Zarurile au fost aruncate,/ Nu e Gérard Philippe, nu e Al Capone, ci eu sunt,/ Nu te îngrozi, ascultă câtă eternitate/ bate din fiecare cuvânt.// Oare statuia mea de aer cântă/ Sau ți-a înflorit un trandafir alb în loc de gură?/ Peste tot dau de-ntrebarea ce mă frământă:/ Din ce ochi mi-a izvorât izvorul care susură?“ (Nu mai plânge). Un melanj de materii vegetale și anorganice, de lucruri și cețuri receptate febril, aidoma unui ritual primordial al firii: „spre seară iarba îmi năpădește gura umplută/ de țărâna unei dulci amintiri, tufa de soc/ palidă în lumina lunii și imaginea zidului/ devorat de uscăciunea șteviei și iedera/ încă verde, toate acoperite de pâcla cețoasă,/ buretele umed ce șterge tabla plină de cifre/ a cerului pe care geometria norilor desenează/ chipuri de oameni și locuri uitate“ (Tufă de soc în octombrie). Sau conținând sensuri sinestezice precum o deschidere spre mister: „seară de seară țârâitul/ greierului șlefuiește/ piatra albastră/ minusculă/ de lângă izvor// murmurul apei/ capătă nou înțeles/ trilul privighetorii, strigătul cintezei/ se răsfrâng/ în oglinda de sunete/ de parcă vântul și iarba/ vor să imite/ cântecul ursitoarelor“ (Răsfrângere). Expresia apare uneori modelată nemijlocit de impulsurile naturii până la transfigurare: „în zori când am vrut să-ți recit poemul/ scris la lumina lunii/ despre ariciul furișat azi-noapte-n grădină/ printre straturile de ceapă și pătrunjel/ cuvintele s-au făcut moi ca lăptucile/ și amare ca sucul de ștevie“ (Metamorfoză). Sau mai aproape de lumea textuală: „în drumul spre mușuroi/ o furnică își dă examenul la caligrafie/ scrie direct pe nisipul umed/ poemul ermetic“ (Poemul ermetic). Nu mai puțin erosul se înfățișează pasional în concrescențe vegetale: „Sfârcul sânului drept,/ Sfârcul sânului stâng/ Ți-au înmugurit pe rând:/ Mugur alb, mugur nătâng“ (Vis). Sau împins pe o cale ancestrală către introspecție: „Câte un fluier albastru de os/ îmi dăruie cântecelor mele conducte,/ prin ele vântul toamnei duios/ trece spre inima coaptelor Fructe“ (Epilog). Uneori grandoarea peisajului își impune câte un răgaz grav. Limbajul similiuman al frunzelor se suspendă cum o probă a cooperării tainice cu oamenii: „foșnetul frunzelor a fost lăsat deoparte/ ca o limbuție de prisos./ Frunzele s-au lăsat una câte una purtate de vânt/ asemeni unor cuvinte“ (Pentru un timp). Alteori un ritm alert introducând un ludic lasciv. „Când e seara iar albastră/ Cerul se face fereastră/ Peste deal din casa noastră/ Și-mi crește Eva din coastă// Stelele-n izvor se-adapă/ Eva se răsfrânge-n apă/ De îi dau în clocot sânii/ Peste marginea fântânii// Eva proastă și lălâie/ Cu privirea de momâie/ Pieptu-mi umple de ventuze/ Cu crăpatele ei buze“ (Adam și Eva). Cât privește referințele mitologice, semn al unui tradiționalism cu orizontul amplificat, ele sunt nu o dată cotite spre un realism de asemeni cu hazlii nuanțe: „Fug delfinii, îmi mor vecinii/ Trandafirilor la subțiori le cresc spinii,/ Noapte de noapte din te miri ce/ La colțul străzii se smiorcăie Circe“ (Ulise). La un moment dat apare însă un impas critic al personajului idilic constrâns de civilizație și e foarte posibil ca un atare motiv să constituie sursa de inspirație voalată a numeroase texte. Exultanța sa târzie să semnifice o astfel de opoziție? Un protest împotriva unei noutăți invadatoare? Decompoziția se adâncește prin crispări ale imaginarului, printr-o voluptate a consemnării răului în ofensivă: „Mirele electric e pus în priză,/ Ne înțeapă privirea cu un falus enorm,/ Mirele electric e a veacului miză,/ Mireasa-i borțoasă și nuntașii dorm// În pieptul mirelui cântă un cuc/ Miroase a holdă de primăvară,/ Zilele albe tot negre se duc/ Mirele electric le trage pe sfoară// În grinzile casei foșcăie viermii,/ Agățați liliecii moțăie într-un pod./ Nunta se pierde-n zăpezile iernii. Anonimă și veselă ca un prohod“ (Mirele electric). Curios, în această tactică a defensivei se ivesc și licențioase secvențe: „De-o vreme călăul cel bun/ Stă cu mine de vorbă/ Îmi vinde rația de carne de tun/ Și-mi dă farfuria de ciorbă// Mă mustră, mă trage de urechi/ Și mă verifică la ouă,/ Să nu am mai multe perechi/ Rația pe-o viață-i de două“ (Călăul cel bun). Dar poetul evită a urma o atare direcție, optând din nou pentru un dramatism luminos al mersului universal, un soi de eternel retour căruia îi dă glas astfel: „O turmă de cerbi în crâncenă goană/ Parcă ar trece prin cer tropotind./ Sub copitele lor cerul se sparge ca o icoană:/ O stea se sfărâmă, miliarde se-aprind.// Și lumi se multiplică în lumi de-nceput,/ Nici un hotar între viață și moarte,/ Soarele răsare ca să ne poarte/ Spre viitorul prin care-am trecut“ (Lacrima). Autor „provincial“ prin originea imagisticii sale de rustică factură, Nicolae Stoie dispune astfel de o deschidere intimă „fără să știe/ că universul e, poate, chiar ochiul său/ ce plânge-n lumină de bucurie“ (Ibidem).