Poezia ca semnal de alarmă
N-am mai scris de ceva timp despre poezia lui Adrian Alui Gheorghe și mă bucur să constat, în volumul Nu-i mai așteptăm pe barbari, că poetul – spre deosebire de alți confrați – n-a stat pe loc în anii din urmă.
Există, desigur, câteva constante ale discursului său pe care le întâlnim și aici. De pildă, percepția sacrului care se ascunde în profan, în lucrurile mărunte ale existenței de zi cu zi, intruziunea biograficului și o anume viziune a vieții privite „de la firul ierbii“: sunt elemente care fac parte din ADN-ul poetic al lui Adrian Alui Gheorghe și, în proporții diferite, și din cel al generației sale, generația optzeci. Nu-i mai așteptăm pe barbari distilează experiențe de călătorie (în primul rând, în Statele Unite ale Americii), evenimente ale ultimilor ani și lecturi mai vechi sau mai noi, pe mar ginea că rora autorul reflectează pătrun zător, despicând „sâmburele“ faptului divers până la „miezul“ său semnificativ.
Însă, dincolo de aceste constante, conștiința poetului este trează, mereu în alertă și reacționează în cel mai natural mod cu putință. Și anume, punându-și în cuvânt neliniștile, spaimele, fantasmele negre pe care degradarea spirituală contemporană, sub toate formele, i le provoacă: „E festival, lumea ascultă poeziile domnilor poeți,/ toți mimează inspirația, unii au venit de departe,/ sunt poeți care au văzut lumea,/ sunt și poeți care nu au văzut-o,/ dar își imaginează diverse lucruri/ din ce ar fi putut să se întâmple/ […]// la sfârșit/ ca într-un ritual/ cele mai multe femei se lasă cucerite de poeți/ fără talent, păcălite de fluxul obscur/ de cuvinte,/ da, de la iarba uscată ia foc și iarba verde,/ cum spun americanii// și am avut sentimentul/ acela tâmpit/ că frumusețea este dată/ pe mâna trișorilor/ sau chiar că asistăm la un act grav/ de lezmajestate.“ Se vede limpede, nu numai în acest text (Poezie la Chicago), că problematica artei și a artistului în lumea de azi și, în general, condiția poetului și a poeziei reprezintă punctele nodale ale meditației lui Adrian Alui Gheorghe.
Conștiința poetică este zguduită atunci când primește vestea dispariției unui coleg de generație, Liviu Georgescu: „Ce destin, ce aventură, ce întâmplare!/ Mort, ești în rând cu literatura română cea mare,/ ești cu Eminescu, cu Blaga, cu Bacovia,/ cu Nichita Stănescu, cu Marin Sorescu, cu Petre Stoica./ Ești în rând cu Traian T. Coșovei, cu Mariana Marin,/ cu Alexandru Mușina, dar și cu Alexandru Macedonski./ Generații diferite, lumi postume diferite,/ dar tot acolo, în definitiv./ Când ești viu, ești tare singur,/ și chiar și poezia te ține la ușă, te lovește peste gură,/ te umilește peste măsură“. Sau, în contrapartidă cu acest moment emoțional, conștiința poetului este pusă pe gânduri de prăpastia care s-a căscat astăzi între lumea materială și cea spirituală: „Îmi zice prietenul meu, cântărețul de bluesuri/ care pune pe muzică buletinele de știri/ la un post de radio comercial:// sunt americani care adună toată viața dolari/ bani bani bani/ și care nu își oferă nici măcar plăcerea/ de a se opri/ ca să-i numere“.
Cum spuneam, experiența americană este catalizatoare în acest volum grav și amar: „Cine crede că America este o altă lume/ nu a aflat încă nimic/ despre lumea în care trăiește.// America este/ o prelungire a Europei/ așa cum gâtul girafei/ este o prelungire a girafei.“ Ceea ce înseamnă, totuși, că șocul american nu face decât să adune și să cristalizeze gânduri și emoții mai vechi, acumulate de-a lungul ultimilor ani pe canavaua sufletului poetului, pe care confruntarea cu cultura-fanion a lumii civilizate le-a transformat în texte. Texte clare, de o expresivitate denotativă liminară: „un sentiment de deriziune mă încearcă/ lucrurile se petrec în jur fără vreun motiv/ aparent viața se rezumă la o sumă de improvizații/ doar toamna din acest an vine parcă definitiv.“
Poezia ca stare de alertă a spiritului pare, prin urmare, a defini această etapă de creație a lui Adrian Alui Gheorghe. Care a abandonat, într-o anumită măsură, ludicul și jubilațiile livrești, în favoarea unui lirism mai limpede și, în același timp, mai activ. Poetul însuși devine un străjer al spaimelor și al clivajelor lumii contemporane, o lume din care spiritul se retrage, parcă, timid și înspăimântat, în fața unui materialism triumfător, care cuprinde totul.
Rostirea amară
Am remarcat deja, ca împătimit cititor de poezie, modul în care acest gen literar, deși împins la marginea vieții editoriale și la periferia preocupărilor publice, reușește să radiografieze starea societății românești și chiar a lumii în care trăim.
O nouă dovadă în acest sens ne oferă recentul volum al lui Liviu Capșa, La marginea cerului.
Poet discret, cu o afirmare mai târzie, autorul face parte din contingentul optzecist, fără să fi fost un optzecist tipic. Nu a citit la Cenaclul de Luni și nu s-a format în atmosfera de lecturi teoretice postmoderne din jurul cenaclului, ceea ce nu înseamnă însă că poezia sa nu este pe deplin în spiritul poeticii optzeciste. Liviu Capșa nu practică nici cumințenia clasică a poeziei tradiționale, nici stilul înalt, metaforic, al moder nismului. Livrescul îi vine mănușă, la fel și „poetica realului“, chiar dacă nici una, nici cealaltă nu joacă rolul demonstrativ pe care îl au în poetica unora dintre vedetele Cenaclului de Luni.
În La marginea cerului însă întâlnim un poet a cărui sensibilitate este ulcerată de strâmbătatea lumii românești, de simulacrele penibile servite pe post de realități și, nu în ultimul rând, de scăderea nivelului general de conștiință: „o veac tânăr/ cum îți mai atârnă zdrențele/ pe trupu-ți tot mai firav/ tot mai sfârșit// și câtă strălucire/ ți se așezase în cale/ corul îngerilor te încălzea din înalturi/ corul broaștelor îți răcorea chipul// […] la fiecare aniversare/ ai primit tort și cuvenitele daruri/ șampanie celestă din spumă de nori/ bătăi pe spate de-mbărbătare/ urări de drum lung/ când ai făcut primii pași// licăreau speranțele la ferestre/ se frecau mâinile/ ca după o afacere bună/ erai marea noastră investiție// iar tu ne-ai înșelat toate așteptările/ ai căzut în nas/ te-ai făcut una cu pământul/ la prima adiere a mileniului“. Ironia este instrumentul care alimentează și structurează poemul, construit ca o mare preterițiune (figură retorică prin care autorul, se știe, aduce în prim-plan exact ceea ce pretinde că ascunde). Când dorește să sublinieze decăderea lumii de azi, Liviu Capșa construiește, abil, un fals tablou optimist: „uite armata-i la post/ și veghează// în orașe e un freamăt neîncetat/ bunăoară/ și rândunelele voiajoare pun ciocul/ la reconstrucția edilitară// salubrizarea merge și ea/ ca pe roate/ iar transportu-n comun/ precum un bebeluș dolofan/ se târăște pe burtă și coate// nimeni nu trage chiulul/ nu umblă hai-hui/ tot omul are un rost/ constructorii fluieră de pe schele/ paznicii sforăie-n post“.
Îmi place – și nu sunt singurul, în critica noastră, care apreciază această latură a personalității poetului – spiritul sudic al lui Liviu Capșa. Care nu se construiește pe exaltarea valorilor locale, asemenea celui ardelenesc, nici pe cultul tradiției, ca în Moldova. Ci pe zeflemeaua cu care meridionalii se iau pe sine-n tărbacă, pe autoironia care prăbușește orice tentație a aroganței. Liviu Capșa este unul dintre poeții exponențiali ai Sudului, în literatura română de azi: „noi sudiștii avem sângele iute/ și privirea de șoim/ cu care ținem orizontul aproape/ cu pași uriași străbatem câmpia/ iar când se sfârșește pământul pășim peste ape// pârtia noastră șerpuiește prin lanuri/ iar pentru gropi curcubeul ni-i punte/ nici iarna nici vara/ nu ne trebuie brazi/ nu ne trebuie munte// n-am uitat nici de bunele obiceiuri/ păstrate-n șoricul de porc/ și-n damigeana cu dop de cocean/ pe care respectuos vi le punem pe masă/ an după an// ca să nu mai vorbim/ de tradiționala noastră transhumanță/ când uriașele turme de mașini/ le coborâm la vecinii bulgari/ în binemeritata vacanță“.
Sunt multe poeme remarcabile în culegerea de față, care mă fac să afirm că La marginea cerului este, probabil, cel mai bun volum de până acum al lui Liviu Capșa. Poet care, deși ascuns într-o prea accentuată discreție, contează în peisajul liric contemporan prin modul original în care își trăiește condiția de meridional subțire și liric de factură intelectuală, într-un secol tot mai tulbure și mai problematic.