***
Să conlucrezi, aproape frenetic, cu plecarea ta, aproape
blând, abia născut, ca și cum ai conlucra cu viața fără
sfârșit,
cu sămânța aiuratică, încolțită absurd pe trotuarul torid.
să te lepezi de cuvintele asfixiante (deja), să te lepezi de
trista lor obezitate, chiar acum, când te pierzi, sub
pleoapele
mai bătrâne ca oricând, undeva, cândva, în spatele casei
tot mai dărăpănate (pe zi ce trece) și pașii tăi călătoresc,
deja, în neștire, pe urme ce luminează încăpățânate,
se războiesc copilărește cu iarba crescută anapoda, și
liliacul,
vezi bine, a înflorit, a doua oară, chiar la această oră
clarisimă
de noapte spre dimineață, și miresma lui, vezi bine, te
năucește,
te iartă, te înaripează până la al nouălea cer și mai
departe,
și privighetoarea cântă veniți la Mine toți cei osteniți
și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.
***
Se strecoară subtil. Se furișează
adică printre raze. E vreo marionetă
trasă de sfori invizibile? De mâini
vrăjitorești în mănuși de întuneric?
Totuși lumina fermentează. Cerul –
adânc de vară-toamnă. Vezi: acum
umbra ta dispare în spatele casei de
turtă dulce din poveste. Face colțul
(ar zice metaforic poetul). Se stinge
deodată cu o ultimă rază pălind după
acoperișul blocului de vizavi. În părculeţ
copiii țipă isteric. Aleargă burduhănoși
se joacă arhaic de-a v-ați ascunselea.
Inteligența artificială se joacă pe-aproape
de-a tata și mama. De-a Dumnezeu.
Precum în cer așa și pe pământ.
***
Mereu înaintea unui final.
ar putea fi doar un început de poveste. de film. pe micul
ecran.
lumina se micșorează și ea. început palid-spitalicesc de
toamnă.
încerc să disting un ce anume în interiorul unui contur
tot mai difuz. tic-tacul pendulului străvechi tatuează
minuscul
tăcerea. îmi lipesc ochii de luciul vag al oglinzii. nu se
vede
nimic. din când în când mai pâlpâie ritualic doar umbrele
strămoșilor uitați. târziu constrâns de întuneric aprind
lumânarea
uitată pe noptieră și deslușesc dincolo de cuvintele
arhaice
bucuria celor necăjiți din Acatistul Maicii Domnului.
***
E vară de noiembrie. e timpul
să cad în mine însumi asemenea
frunzelor rănind străzile mute
E timpul să-mi accept pagina
albă cu tot sfârșitul și nesfârșitul
ei cu toate cuvintele mocnind
ca spuza unui foc ce fumegă
pe câmpia înserată așteptând
sclipătul pur al primei ninsori
electrice sau ca și cum în tran-
sparenţa unei amintiri în irealitatea
ei translucidă mi-aș auzi asurzitor
tălpile mici de copil-derbedeu
alergând fericite pe asfaltul fierbinte
din vestul sălbatic al cartierului meu.
***
Orașul cântă bate la tobe țopăie în urale pe picioroange
Orașul țipă cântă dansează e veselie e sărbătoare mare
Orașul își savurează vuietul apocaliptic din ce în ce
Mai intens mai fără salvare. Orașul urinează pe străzi
Pe la colțuri cu frenezie cu interzisă pudoare. Orașul
Înfulecă șaorma mititei cu muștar îngurgitează non-stop
Bere la halbă vin fiert în pahare de plastic. Orașul râgâie
Urlă a sete a foame (de viață?) orașul urinează pe unde
apucă
Fără inhibiții de nicio culoare. E vuiet asurzitor de fanfare.
Orașul se îneacă în fum în sfârâit de mici și fleici arzând
Pe grătare. Fâlfâie steaguri universale pe instituții
municipale.
Ici-colo smurdul internează pe unii pe alții în spitale cu
tencuiala
Căzută din epoca imperială. Orașul e beat criță se
sinucide lent
Și vesel în toiul carnavalului fără stagnare. Din când în
când
pe alocuri semnalizări decente: Atenție cad țigle!
Vă rugăm treceți pe partea cealaltă!
Piaţa Maria
Ochiul postum aruncă lumini și umbre pe bătrânul
trotuar. Trece bustul bogat al studentei (la litere
și teologie) sub teiul-felinar în plin orgasm olfactiv
revărsat acum și aici în miez de mai. Amiază torențială
zumzet dinspre magnolii nuntire de albine din floare în
floare.
Exact acum arhaicul tramvai 6 curge leneș în soare mai
palid
ca un pai sparge liniștea urbei vuiește stins în urmă
podul peste Bega
cu mirosul lui decembrist de oase arse în asfalt. Acolo
cândva
în Piața Maria. Abia se mai aude, cald-heruvimic, prin
zidul
Catedralei (precum din rai sau din pământ) hristos a înviat
cu moatea pre moarte călcând.
Acasă
E secetă prin oraș
și totuși senzaţia asta nudă
de frig din holul gării
Aștepţi pesemne femeia
neverosimil de tânără care naște
copii de la toţi amanţii din zonă
Un miez de noapte himeric
suspendă câteva clipe lumina
feerică de la cumpăna anilor
Te imprimi pe retina orfană
a unei potăi ce fuge bezmetică
în toate direcţiile
și deodată cu spaima-i absurdă
jur împrejur toate imaginile se deșiră
sălbatic toate imaginile tind să se spulbere
să te spulbere într-o dănţuială hipnotică
Acasă în spatele oglinzii mucegăite
un Crist (în ulei) răstignit pe perete
împrumută un luciu sever aerului
și pare a fi dimineaţă și pare a fi început
de seară când șuviţe bizare de lumină
se plimbă încolo și încoace
tulburând puţin liniștea înclinând puţin camera
laolaltă cu numele încremenite ale obiectelor.
Ochi pe risc propriu
Un clopot izbește ca la început lumina
totul e strașnic pregătit achitat dinainte
iată-te solid ancorat la bord:
centura de siguranță
casca ochelarii de astronaut
vesta reflectorizantă
până și riscul unui strigăt viitor
(cicatrice a depărtării de sine)
inclusiv inima creierii
încleștarea lor tot mai oarbă
în smârcuri însorite ale privirii
(moment ce precede dezicerea
echilibrului)
De-acum – acest ochi ce nu-i mai al tău
un ochi inversând lumina un ochi
identic cu absența căderii.
Solo de vară
Acoperișuri calde cântau în surdină
Se deslușeau pași felini pe trotuar
Nu știai cine dar așteptai tăcut ca să vină
Să-ţi bată la geam un mesager solar
Și degete unse-n eter dejá somnolau peste clape
Purtai în semn de omagiu o cămașă albă rebelă
Era o vară înaltă adusă parcă pe extatice ape
O vară salvată dintr-o orbitoare nacelă
Despre care nimeni nu știa nicio iotă
De unde zbura și încotro dispăruse
Au mai rămas ici colo refrene și-o notă
Bizară în aer și parcă o ieftină tuse.
Poeme dintr-un volum în pregătire:
Jocul de-a amânarea