Zilele trecute m-am întâlnit cu un vecin care avea mutra suspect de radioasă. Nu-l mai văzusem așa niciodată. Intrând în vorbă, am ajuns în posesia unei informații bulversante. Vecine, mi-a spus el, sunt alt om, m-am spovedit… Am rămas cu gura căscată. Adică îl vedeam pe cetățean capabil de orice, dar numai de așa ceva nu… Ce i-o fi spus oare preotului? Nu am zis nimic și făcând-o pe prostul m-am retras cu coada între picioare. Dar informația mi se înfipsese în creier precum un cui. Ca să vezi… Nătărăul ăsta pretinde că s-a spovedit, iar eu nu sunt în stare de așa ceva… Ca un făcut, după alte două trei zile de la respectivul eveniment, ajung într-o casă unde tema spirituală este la mare preț și, firar să fie, discuția pornește tot de la spovedanie. Nu mi-a venit că cred… Ce înseamnă coincidența asta? Dar de-abia acum a demarat nebunia căreia i-am căzut victimă. Cu prietenul pe care-l vizitasem am intrat într-o polemică sinucigașă. Și tot spovedania a fost de vină, adică sensul ei… Cum ne spovedim, ce-i spunem duhovnicului? Îi spunem tot sau mai păstrăm și ceva în obscuritatea sufletului?
Mi-aduc aminte că acum mulți mulți ani, somat de o prietenă care a declarat că mă refuză dacă în prealabil nu mă spovedesc, am ajuns hodoronc tronc în fața părintelui Sofian Boghiu de la Antim. Am început să dau din gură, dar cuvintele nu se legau deloc. Mi se părea, de fapt eram sigur de faptul că tot ce spun nu-mi aparține, ci e o construcție artificială pentru a interpreta o partitură care nu mi se potrivește. Și ca bomboana pe colivă, ridicând la un moment dat ochii, am observat că bunul părinte adormise. Nu m-am supărat, de ce?, știam că e suprasolicitat, iar la vârsta lui nu prea rezistă așa că-l doboară somnul, dar parcă… Adică tu vii la părinte cu sufletul doldora de regrete și remușcări și vrei să-l descarci, iar părintele duhovnic adoarme… parcă, parcă nu merge… Am depășit însă acest moment jenant și am spus că așa ceva nu mai repet în vecii vecilor… Nu era vorba de o încăpățânare stupidă, de un orgoliu nemăsurat, ci de convingerea că spovedania e ceva de o maximă delicatețe pe care nu poți s-o faci în fața nimănui, decât tot ție însuți… Dar discuția cu prietenul a avut o desfășurare imprevizibilă. Totul a pornit de la deosebirea dintre spovedanie și lamentație. Cu alte cuvinte, dacă vrei să te spovedești eviți văicăreala, adică nu scoți din tine toate dezamăgirile și frustrările, fiindcă este extrem de rușinos… Știu că mi s-a urcat sângele în cap. Păi atunci ce rost mai are să mă spovedesc? Dacă vreau să dezvălui tot ce mă apasă, nu înseamnă că nu mai trebuie să am nicio jenă și nicio inhibiție și să duc până la capăt mărturisirea? Nu asta e miza spovedaniei? A urmat o prelungită discuție în contradictoriu. Ideea era următoarea: la duhovnic nu mergi ca să te văicărești. Dar atunci de ce mă duc? Ca să-i spun ce cărți am citit în ultima vreme? Sau ce spectacole am vizionat? Deodată în jurul meu s-a făcut întuneric și mi-a venit să plâng. Atunci am și înțeles care este sensul adevărat al spovedaniei. Pentru care, dacă e cinstită, primești iertare și binecuvântare. Ce să le spun lor, vecinului și prietenului? Că după ce te-ai spovedit nu poți să fii fericit? Strădaniile de-a efectua o maximă curățire a sufletului atrag după sine nașterea unui vid teribil. Ai scos din tine tot, nu ai mai păstrat nimic, tainele cele mai gingașe au fost împărtășite sau, vai, înstrăinate, dar tu cine mai ești? Vreau să spun, așadar, că spovedania comportă riscuri maxime. Ești deposedat de tine însuți, nu mai ai un chior, ajungi sărac lipit, după care urmează o așteptare fără termen pentru a fi primit în împărăția cerurilor. Dar voi fi oare primit? Oare ce am mărturisit a fost acceptat? Am luat sau nu examenul de admitere într-o lume care nu se compară cu lumea de aici? De aceea nu mă spovedesc. Fiindcă nu vreau să fiu superficial și fiindcă mi-e frică de ce urmează. Golindu-mă pe mine de mine însumi ajung pe buza unui abis care mă înspăimântă. Dar dacă n-aș ajunge aici, toată operația s-ar dovedi inutilă.
Vin la spovedanie mii și mii de oameni, biserica noastră nu duce lipsă de asemenea penitenți care, atât cât știu ei și cât pot, se nevoiesc pentru a intra într-o minimă rânduială. Până la urmă nu trebuie decât să avem admirație pentru ei. Între un intelectual sclifosit și un om fără carte, dar care, cât poate el, are grijă de propriul suflet, îl aleg pe acesta din urmă. Eu nu fac parte din nicio categorie, nu mă încadrez nicăieri. De ce? Pentru că mi-e teamă de prăpastia deschisă la doi pași. Am în față figura vecinului fericit pentru că s-a spovedit. Sunt sceptic față de realizarea lui, dar e ceva care mă uimește. Omul acesta, într-un mod ultrasimplificat, chiar crede. Și până la urmă nu ăsta e obiectivul? Să ieșim din apatie, din indiferență, din autosuficiență… Pentru că nu suntem doar mamifere, ci ȘI oameni… Că dacă n-am fi nu ne-am spovedi…