Pentru cei care au mai prins Restaurantul Scriitorilor din București (i se mai spunea și „la madam Candrea“), doamna Miți nu mai are nevoie de nicio prezentare. Pentru cei mai tineri sau pentru cei care n-au stat niciodată la masă în localul de pe Victoriei, iată o scurtă prezentare. Doamna Miți era una dintre chelnerițe. În total, în vremuri normale, erau doar două, doamna Miți și Lenuș. În restaurant sau pe terasă mesele erau împărțite în două, frățește, că Lenuș era sora doamnei Miți. Cînd am ajuns eu prima dată acolo, grație lui Eugen Suciu, una din mese era rezervată permanent: era masa lui Eugen Jebeleanu. Nimeni nu avea dreptul să se așeze acolo, decît dacă era invitat de poet, atunci cînd era de față.
Destul de des, masa lui „dom Jebeleanu“, cum în zicea doamna Miți, care o și gestiona, era nefolosită. S-a întîmplat de cîteva ori ca, fiind sigură că Eugen Jebeleanu nu va veni, să pună augusta masă la dispoziția unui grup favorizat care-i avea drept „șefi“ pe Eugen Suciu și pe Ștefan Agopian. Plus noi, cei mai tineri, pe atunci. Doamna Miți avea un foarte bun nas în materie de oameni, știa cine merită și cine nu merită atenție. Avea clar o ierarhie în minte, formată nu știu cum, greu de păcălit. Și se purta ca atare.
M-am bucurat de atenția ei pentru că eram (și sînt) prieten și cu Suciu, și cu Agopian. Adesea, se termina votca, să zicem, dar doamna Miți avea ceva pus de-o parte și „ne dădea de la ea“. Era o persoană cu umor, cu un stil pe care nu-l găseai nici la chelnerii de modă veche. Deși visul ei din tinerețe, cel care a adus-o la București, alături de Lenuș, nu era să devină chelneriță.
Doamna Miți a dorit să devină scriitoare. În 1950, regimul comunist a înființat Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu“, unde au fost chemați tineri cu dosare de cadre sănătoase, proveniți „din popor“, dornici să devină scriitori „realiști-socialiști“. Partidul nu se putea baza doar pe scriitorii existenți, era nevoie de scriitori anume pregătiți și controlați. Dosarul de cadre era piesa esențială, talentul, cultura, creativitatea erau elemente burgheze, nu era nevoie de ele. Conta dragostea de țară, de partid și de clasa muncitoare. Directorul Școlii de Literatură a fost Mihai Sadoveanu, timpuriu semnatar al pactului cu noua ideologie.
Am căutat să văd ce cursuri se făceau acolo, cum voia partidul să scoată scriitori din niște oameni care nu aveau înzestrările necesare. Am dat peste titlul unui studiu din bibliografia obligatorie de atunci, semnat de Mihai Gafița: Romanul luptei tractoriștilor. Sublim, aș zice!
Cîțiva scriitori tot au ieși de acolo. Labiș, e un exemplu. Dar nu pentru că a învățat acolo să scrie, a venit cu talentul în bocceluța sa genetică. De altfel, Sadoveanu a și rostit o vorbă celebră: „din Școală vor ieși exact atîția scriitori cîți au intrat“.
Doamna Miți nu a devenit scriitoare, se pare că nici nu a rezistat pînă la capăt în școală. A rămas cu o ușoară visare. Agopian mi-a spus că a văzut cîteva poezii naive scrise de ea. Nu a publicat nimic, s-a resemnat cu lipsa de vocație. Dar a trăit toată viața, la locul de muncă, printre scriitori, ca un personaj de primă mînă.
Simone de Beauvoir spune că: „toate lucrurile care se pot învăța sînt de mîna a doua“. Să fii scriitor înseamnă să te naști scriitor și să-ți instrumentalizezi această vocație, să citești, să exersezi. Nu poți deveni scriitor dacă nu ești un foarte bun cititor.
Mi-am adus aminte, cu drag, de doamna Miți cumva colateral, văzînd cum proliferează și la noi profesorii de creative writing, scriere creativă (spre deosebire de scrierea necreativă, nu?!). În afară de rațiunile mercantile, căci lecțiile de scriere se plătesc, trebuie să umbli la portofel ca să ajungi la gloria promisă de „maestru“, în afară de aceste rațiuni, eu văd în aceste tentative o mare asemănare cu Școala de Literatură…
Ești „învățat să scrii“ în ton cu epoca, cu o ideologie de stînga, să scrii corect gramatical, dar și corect politic, tovarășe. Proletcultismul lasă loc wokecultismului.
Am fost mirat cînd am văzut tupeul cu care un băiat care „căpușa“ ședințele de redacție de la „Cațavencu“ și pe care nu l-am auzit niciodată făcînd vreo poantă, plasînd vreo vorbă de spirit, se declară profesor de scriere creativă. S-a încrustat, prin poveștile sale, în istoria revistei, își inventează o biografie de redactor, se plasează pe același plan cu fondatorii, se laudă că a publicat vreo trei cărți și că una i-a fost respinsă de o editură…
Este un serial american foarte bun, Metoda Kominsky, în care Michael Douglas interpretează un actor terminat, ieșit din uz, care ține lecții de actorie. Pentru că nu mai are contracte, a ieșit din actualitate. Și are destui plătitori, dar niciunul nu iese actor cu adevărat. Metoda lui Kominsky este prăfuită și ineficientă.
Cred că trebuie să ajungi la un oarecare sentiment al ratării, să vezi că nu mai ai ce spune în propriul tău scris, că marile tale opere refuză să apară, ca să cauți salvarea în aceste lecții de scris. Să aduni niște tineri naivi în fața cărora să-ți porți mantia de scriitor, de magician care produce scriitori. Să menții iluzia că poți deveni scriitor, că poți publica niște texte pe net și gata, ți-ai atins visul.
Numai că, mai devreme sau mai tîrziu, toți acești „scriitori“ produși la școlile de „Creative Writing“ își vor da seama că ajung într-o fundătură: și necitiți, și cu banii luați…