Biografia creatoare a lui Zaharia Stancu rămâne sigilată de jurământul de fidelitate și mai puțin de castitate față de poezie, deoarece, după propria mărturisire, proza i-a fost marcată de pregnanța lirismului: „Niciodată nu m-am despărțit de poezie. […] Că n-am mai publicat mai bine de douăzeci de ani volume de versuri, aceasta este altă poveste“ (apud Mariana Ionescu, Introducere în opera lui Zaharia Stancu, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 162). Ar fi fost de dorit să ni se destăinuie ceva despre această altă poveste amintită în legătură cu absența volumelor de poezie. O explicație ar fi că succesul fulminant cu care a fost aureolat romanul Desculț i-a umbrit, în preferințele cititorilor, poezia. Este o stare de fapt constatată și recunoscută de autorul însuși – cu regret, dar și cu orgoliu exacerbat – în anii ultimi ai vieții: „Desculț mi-a umbrit toate cărțile pe care le-am scris din decembrie 1948 până astăzi [1971]. Dar Desculț m-a ajutat: m-a făcut să scriu mai departe, să caut ceva nou și deosebit. Așa au apărut rând pe rând Rădăcinile sunt amare, Jocul cu moartea, Pădurea nebună, Șatra, Ce mult te-am iubit, Vântul și ploaia…“ (apud Zaharia Stancu interpretat de…, selecția textelor de Zaharia Sângeorzan, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 97).
„Ceva nou și deosebit“ a fost găsit cu greu în romanele enumerate, dar a meritat din plin situația, pentru satisfacerea orgoliului de scriitor, ca Desculț să-i umbrească poezia cu răsunătorul ecou internațional fabricat de regimul comunist. Este lucru curios să constatăm la cineva care spune că nu s-a despărțit niciodată de poezie („un poet rătăcit în proză“), că în perioada postbelică a scris foarte puține versuri. Referitor la ce ține de sociologia receptării, ne putem întreba dacă Zaharia Stancu a crezut într-adevăr că romanul românesc cu cel mai rapid și mai amplu ecou internațional avea succesul pe care părea să-l aibă. Răspunsul este oferit de poza adoptată pentru o fotografie de bilanț, de unde scriitorul ne zâmbește atoatestăpânitor, plin de mulțumire, măsurând cu ampla deschidere a mâinilor cele trei duzini de traduceri dispuse linear pe un birou.
În totul, fotografia sugerează forță degajată din partea unui scriitor ce nu mai are complexe de niciun fel. Nici urmă de melancolie în privirile sale care să fi fost cauzată de relegarea pe raftul doi al producției poetice. În ceea ce privește producția literară ce s-ar fi putut afla sub acel birou, nimeni nu l-ar fi împiedicat să scrie literatură de sertar. Chiar a declarat că era împotriva unei astfel de practici, a scrierilor pentru sertare, în ideea că vor fi descoperite și apreciate de posteritate. Desigur că nu se gândea la literatura de sertar pusă sub cheie, scrisă împotriva regimului comunist, ci la manuscrisele lăsate acolo pentru a gesta mai multă vreme.
În ușurința de a scrie, redutabilul gazetar interbelic a fost furat de primul impuls creator, de spontaneitate și se știe că Desculț a apărut în urma unui fericit accident gazetăresc (negăsind la repezeală un subiect pentru articolul său hebdomadar din „Contemporanul“, el s-a apucat să nareze în câteva pagini o întâmplare din copilărie). Dacă nu i se găseau manuscrise prin sertare, în schimb, cărțile deja apărute nu au fost lăsate în pace de autorul însuși. Astfel, în 1960, Zaharia Stancu a publicat o variantă a romanului Desculț, în trei volume (Clopote și struguri, Printre stele și Carul de foc) ce nu mai semăna aproape deloc cu cele șase ediții apărute până atunci. Dacă ar fi continuat în această manieră, ar fi stricat tot mai mult ediția princeps, dar s-a oprit la timp, volumul al IV-lea nemaiapărând. Experiența nu a fost singulară, pentru că a fost încercată și cu romanul Rădăcinile sunt amare, care era proiectat să apară în nouă volume, dar a fost abandonat după cinci volume. Principala deficiență a acestor încercări a fost cauzată de neștiința sau neputința în a selecta faptele și a le organiza într-o structură unitară, omogenă.
Autorul romanului Pădurea nebună afirma că posteritatea are alte treburi mai importante de făcut decât să scotocească în scrierile lui (dar o mereu prezentă perspectivă a posterității avea totuși în gând) și nu se prea înșela în această presimțire, întrucât el avea vocația prevestirilor nu numai în sfera istoriei, unde și-a falsificat imaginea publică atunci când a fost necesar. În scrierile sale, istoria a fost denaturată, deoarece simțise că venise vremea lui în secolul omului de jos. Cu un dezvoltat simț conjunctural specific oportunistului politic, Zaharia Stancu a curbat liniile dreptei legi morale și a scris pentru contemporanii supuși îndoctrinării ideologice, iar strădaniile i-au fost răsplătite pe măsură. Reprezentantul „literaturii noi“ nu a știut sau nu a putut să facă deosebirea dintre valoarea în sine (estetică) și valoarea de circulație a unei opere impuse pe criterii partinice mai întâi în țările satelizate Moscovei, apoi în Apus. A obținut Premiul Herder, dar visul său extrem de vanitos și greu realizabil a fost să fie încoronat cu Premiul Nobel, în vederea căruia, față de alți scriitori români, ar fi fost ajutat cum se cuvenea de propaganda comunistă exercitată în exteriorul țării.
Imboldul de a avea astfel de ambiții nemăsurate i l-au dat criticii străini, în aprecierea cărora a avut mare încredere. Dacă americanul Frank Kirk îl comparase cu marile nume Faulkner, Steinbeck și Whitman, francezul Pierre de Boisdeffre scrisese despre el că ar fi putut fi nobelizat: „Premiul Nobel ar fi putut recompensa un Blaga, un Ion Barbu; el poate fi obținut mâine de Stancu“ (Cuvânt înainte la Constantin Crișan și Victor Crăciun, Literatura română în lume, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 3). Nutrind orgoliul unui destin de excepție, autorul jenantului articol Pasternak? N-am auzit a fost în stare să joace până și rolul omului care se consideră modest, dar trebuie ca toată lumea să o știe: „Mă consider și acum tot un om ca oricare altul. Faptul că scriu cărți și că unele din ele mai circulă și dincolo de hotare nu-mi dă dreptul să mă cred ceea ce nu sunt, adică o făptură excepțională“ (apud Zaharia Stancu interpretat de…, ed. cit., p. 135).
Zaharia Stancu nu a trecut prin încercări ale neînțelegerilor ce țin de poeticitate, pentru el lucrurile fiind foarte clare în acest sens: „Fantezie? Imaginație? Realitate?/ O spun limpede! Acum nu știu, nu mai știu ce este viață și ce este literatură în Desculț și în celelalte cărți ale mele. Nu știu și nici nu vreau să mai știu“ (Ibidem). De obicei, valoarea unei creații se configurează în măsura în care vocația autorului ei este consolidată prin însușirea și aprofundarea conștiinței artistice. Or, Zaharia Stancu nu a prea dat dovadă de așa ceva, astfel că expunerile sale teoretice sunt atât de plate, încât ne mirăm că nu a excelat și în a scrie poezie pe linie partinică, adică realist-socialistă, așa cum a fost romanul Desculț – rod al unei memorii revanșarde care a inaugurat această paradigmă „literară“ stalinistă de tristă memorie, înainte de rușinosul roman Mitrea Cocor. În Cuvânt înainte la volumul Viață, poezie, proză!… (1975) este exprimată ideea dificultății elaborării discursului literar în proză: „O poezie se poate scrie oriunde, pe genunchi sau pe o masă de cafenea. Proza însă cere mult mai multă trudă, mult mai multă osteneală și, evident, mult mai mult timp. […] Am scris, cum se spune, printre picături, și pot să afirm că și de trăit mi-am trăit viața tot printre picături“.
De mai multe ori a declarat autorul romanului Ce mult te-am iubit, cu mare seninătate și fără infatuare, că poartă în cap materia a sute de romane ce rămân să fie scrise pentru încă două sute de ani înainte. Deși a avut incontestabila vocație de scriitor, atunci când se apuca, în 1947, să scrie romanul Desculț, Zaharia Stancu nu stăpânea legile prozei de întindere romanescă și nici nu avea o pregătire teoretică temeinică, însușită la timp și în timp. Făcând exces de zel în susținerea interesului pentru lectură prin scoaterea în evidență a autenticității faptului real (care nu avea nimic a face cu autenticitatea practicată de congenerii interbelici), scriitorul exagerează într-atât, încât ajunge să nu mai recunoască rolul imaginației și al ficțiunii, adică statutul însuși al literarității: „Nu sunt lipsit de imaginație, însă nici Desculț și nici în alte cărți ale mele nu am făcut apel la ea“ (apud Mariana Ionescu, op. cit., p. 270).
Totodată, sunt înșirate echivalențe simpliste între personaje și persoanele din viața reală care au inspirat ciclul romanesc deschis de Desculț. Cu o ardoare de a se confesa specifică firilor romantice, Zaharia Stancu și-a făurit, din asamblarea mai multor episoade semnificative ce pot fi bănuite ca fiind reale, o autobiografie în care Darie nu este altceva decât alter ego-ul său. De aceea, a optat pentru narațiunea scrisă la persoana întâi, pentru că prin aceasta autorul „se face pe sine“. Cartea cea mai tradusă a celui mai tradus scriitor dintre contemporanii săi ar fi rezistat până astăzi la proba timpului tocmai prin calitatea intruziunilor fictive, a confesiunii memorialiste, a autobiografiei stilizate și transgresate după aventura existențială a lui Darie. Lipsit de darul ficționalizării, evocatorului i-a fost utilă infuzia de lirism necesară distanțării de propriul trecut. Deși a scris în alte circumstanțe individuale, nu și istorice, Zaharia Stancu a fost și a rămas poet, la fel ca Lucian Blaga atunci când a lucrat la romanul postum Luntrea lui Caron.
Cred că Zaharia Stancu nu rămâne în ochii posterității ca scriitor important, ci ca excelent manager al mediului scriitoricesc, deoarece ținea foarte mult la condiția de scriitor și a fost parcă predestinat să apere drepturile confraților. Ar fi putut fi un om meschin, căci inițiala condiție rurală și experiența sărăciei umilitoare a vieții duse „printre picături“ l-ar fi predestinat lesnicios unei strâmbe conduite, dar și-a depășit cu totul lăudabil modesta condiție în componentele existențiale, afective și sociale ale gândirii sale. Cu abilitate țărănească, cel căruia avea să i se spună „coane Zaharia“ i-a ținut piept lui Ceaușescu în bătălii pe care alții nu le-ar fi putut purta și a făcut ca Uniunea Scriitorilor să rămână viabilă sub opresiune ideologică prin câștigarea anumitor drepturi înscrise foarte clar în statut. Zaharia Stancu dăinuie și astăzi prin părțile pozitive în mintea celor care l-au cunoscut, chiar dacă nu i se mai citesc cărțile și nu rămâne după el, în istoria literaturii, o brazdă-ngustă și adâncă.