S-a vorbit mult despre rolul televiziunii publice, mai exact, a programelor de divertisment atît de moderne, construite pe texte puternice, bine scrise, cu replică, umor, ironie, ludice, satirice, care au creat cariere unor mari actori. Nu doar pe micul ecran. Regia lui Alexandru Bocăneț, și nu numai, grafica scenografilor Doina Levința, apoi Lia Manțoc, Andrei Both, ideile de spectacol de televiziune, creativitatea, forța momentelor și alegerea celor mai potriviți actori pentru genul acesta i-a impus pe ecran pe cîțiva dintre actorii cei mai mari ai momentului. Carierele lui Toma Caragiu, Marin Moraru, Amza Pellea, Stela Popescu, Ștefan Bănică, Vasilica Tastaman, Rodica Tapalagă, Florin Piersic, Ștefan Tapalagă, Radu Beligan, Octavian Cotescu, Ileana Stana Ionescu, Coca Andronescu, Tamara Buciuceanu, Dem Rădulescu, Florian Pittiș, Leopoldina Bălănuță, Mișu Fotino. Și mulți alții. De acest calibru. Toți jucau pe scenele de teatru cele mai importante, roluri grele, în regia marilor nume ale anilor șaptezeci și optzeci. Toți. S-a format atunci un circuit al valorii. Un traseu pe care circula spre spectatori. Prin spectacole de teatru, anumite filme, și momentele de divertisment. Nu doar Revelioanele. S-a format un anumit tip de estetică și de gust. Vedetele, dacă vrem să le numim așa, erau mari actori. Poate că nu cunoscuți din spectacole, poate, pentru că se mergea mult și constant la teatru, dar se ajungea complicat în București, actori care au impus, împreună cu regizorii, scenografii, directorii de imagine, sunetiști, monteuri, machiori și echipe întregi, o cotă, un stil, profesionalismul, cu alt cuvînt pentru toate celelalte. Toți cei amintiți mai sus, și nu doar ei, cum am spus, jucau la Bulandra, la Mic, Comedie, la Național, roluri complicate, montări semnate de Ciulei, Pintilie, Esrig, Penciulescu, Giurchescu, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu, Sanda Manu, Horea Popescu. De exemplu. Astăzi, schema asta s-a schimbat. Nu știu dacă în bine. Nu cred. Divertismentul, ca gen, a dispărut. Cît a fost, puțini actori profesioniști au fost invitați. În fine. Acum, grilele de televiziune sînt doldora de rețete. De emisiuni și formate gata făcute, cumpărate de pe piața foarte largă. Ideea de creație, de originalitate s-a cam dus. Straniu este alt lucru. Și el este tema acestei scurte reflecții. Există o turnantă cu nume de artiști. Din păcate, cam aceeași. Apar în cvasi emisiuni de divertisment, în serialele și telenovele, multe și îndoielnice, de pe la cîteva posturi de televiziune. Turnanta aceasta se rotește, dar nu prea urcă nimeni nou, proaspăt, cu roluri de teatru în picioare, cu nume în breaslă, cu roluri în filme. Știu doi sau trei directori de casting de talie. Numele lor înseamnă mult astăzi pentru cinematografia noastră. Restul lucrează după ureche. Nu merg la teatru, la examenele de licență, la spectacole și festivaluri în țară. O suficiență crasă. Și periculoasă. Ei și, mai nou, producătorii, nu regizorii !!!, fac distribuții. Tinerii actori se duc pentru că au nevoie de un loc de muncă. Teatrele sînt aproape închise, nu se fac concursuri, mai intră, pe ici, pe colo, cine trebuie, pentru cine se sună, se intervine. Vorba este că tinerii actori valoroși pe care îi știu din anul întîi de facultate, după ani și ani de muncă asiduuă, constantă, după chin, privațiuni și pasiune enormă fac parte din trupe importante. Dar, cum se spune, nu sînt vizibili și cunoscuți, recunoscuți ca cei care apar la televizor. Cum nici aceia, cei mai mulți, nu înseamnă mare lucru pentru breaslă. Discuția este amplă, cu multe ramificații. Foarte recent, la o emisune de pe un post tv, doi actori tineri au avut un moment excepțional, invocînd și evocînd cuplul Stela Popescu și Ștefan Bănică. Pe vremea cînd apăreau în scheciuri, Stela Popescu juca la Teatrul de Comedie, iar Ștefan Bănică, la Teatrul Bulandra. Revin. Oana Predescu și Lucian Ionescu fac valuri de o săptămînă încoace. Rețelele sociale îi au ca protagoniști, dar, foarte interesant, reacțiile cele mai nuanțate, argumentate, micile analize sînt ale colegilor lor, artiști tineri, ca ei, care i-au văzut constant jucînd în atîtea spectacole și le cunosc calibrul. Cei din platou, care îi urmăreau, habar nu aveau cine sînt. Totuși, au ieșit, privindu-i, din șirul reacțiilor șablon. Am primit și eu momentul lor. M-am uitat cu atenție. Apoi, cu emoție. Nu în ultimul rînd, cu mîndrie. Un omagiu, în fapt, pentru doi mari artiști și un concept de televiziune. Un omagiu față de valoarea incontestabilă, față de un anumit tip de umor, de actorie mare, de clasă, făcută de Oana Predescu și de Lucian Ionescu cu știință și rasă, cu tehnica frazării, a amplasării accentului, rigoarea și dinamica mișcării, stilistica coregrafiei, coordonarea corpului, a atitudinii și, teribil de greu, cu identificarea precisă a punctelor prin care se pot reconstitui profilele Stelei Popescu și cel al lui Ștefan Bănică. Pe amîndoi îi știu de cînd erau studenți. Promoții diferite. Oana Predescu se remarca și prin inteligența jocului, prin auto-control. Mai rar în școala asta. În 2014 am organizat un casting național pentru distribuția musicalului „West side story“, produs de Festivalul Național de Teatru. Lucian Ionescu a fost ales pentru rolul Tony. Nu doar el. Inițial, Răzvan Mazilu a lucrat cu trei actori. A rezistat și s-a impus Lucian Ionescu. Generația lor tînără a făcut un boom atunci. De perfor manță, de pregătire, actorul total, cu intuiție, cu voce lucrată, cultivată, pregătire fizică, dans. Acum, după zece ani, cei de atunci sînt numele de marcă ale teatrului românesc. Pe ei se sprijină teatrele din București, Craiova, Cluj. Regizorii mizează pe ei. Sînt nomina lizați, iau premii. Ana Bianca Popescu, Alina Petrică, Lucian Ionescu, George Albert Costea, Sînziana Tarța, Rareș Florin Stoica, Silviu Mircescu. S-a creat și un nucleu puternic pe care coregraful Răzvan Mazilu și-a structurat aproape toate musicalurile pe care le-a montat de atunci încoace. Oana Predescu este numele de rezistență al Teatrului Excelsior. Strălucește absolut în Familia Addams în Morticia. Montarea este semnată de Răzvan Mazilu. A fost nominalizată pentru Premiile Uniter la categoria „cea mai bună actriță într-un rol principal“. Pentru mine, ea este cîștigătoarea. Este Poly în Opera de trei parale. Și într-un spectacol, și în celălalt, îl are ca partener pe Lucian Ionescu, sub coordonarea lui Mazilu. Acolo și-au exersat și clarificat nu doar personajele, complicate, solicitante, dar și ideea de cuplu. Ce fac în apariția lor de televiziune, aduce arta pură sub reflectoare. Talentul, tehnica și munca. Instinctul, pasiunea, devoțiunea și pregă – tirea constantă, pe multe regi stre și valențe, cu tenacitate, nu cu încrîncenare. Eleganța mișcării, a rostirii, inteligența și studiul cu care cei doi reușesc să-i „prindă”, în special Oana Predescu, pe Stela Popescu și pe Ștefan Bănică m-a emoționat enorm. Un moment de actorie desăvîrșit. Doi actori cunoscuți și respectați. Ceva nou pentru industria mediocră a producțiilor submediocre, care impun de cele mai multe ori nume îndoielnice de actori. Pe care nu îi poți vedea nicăieri. Trecem și peste asta. Grav este dezechilibrul și insistența pe linia aceasta. Nu știu dacă excepția oferita de Oana Predescu și Lucian Ionescu poate răsturna inerții și nepriceperi, abordări arogante și superficiale. Ce știu este că performanța nu se poate face decît cu valoare.