Am văzut două expoziții cu universul cinematografic și imaginar al lui Tim Burton, una la New-York, alta recent, anul acesta, la Barcelona, aș îndrăzni să spun ceva mai modestă. De la prima m-am ales cu un catalog care avea inserate și reproducerile unor lucrări de grafică reflectând spiritul care animă tot acest imaginar, la cel de-al doilea personajele sale din film, în mărime naturală, erau așezate în diverse camere care imitau porțiuni din spațiul feerico-lugubro-fantastic creat de regizor. Și aceasta este prima observație, Tim Burton a reușit să construiască un univers în care constelează toate filmele sale, oricât de diferite ar părea, iar acest univers închide contradcițiile într-o armonie fiind deopotrivă macabru și amuzant, copilăresc și horror, butaforic și vivant, un loc unde morții trăiesc în continuare existențe ușor grotești și înduioșătoare, pline de problemele considerabile ale viilor.
Beetlejuice, beetlejuice este o continuare a lui Beetlejuice din 1988, cu Alec Baldwind, Geena Davis, Winona Ryder și Michael Keaton, ultimii doi recuperați în noua producție: aceleași decoruri ale casei on the hill, același pod, același orășel cochet și anost ca o vedere idilică dintr-o stațiune de vacanță etc.. De cealaltă parte, universul lui Beetlejuice, al fantomelor, al morților etc. apare ca unul butaforic, o caricatură, populat cu tot felul de monstrișori simpatici cu capete de nucă, ochi bulbucați și speriați și costume pătrățoase care-i fac să arate ca niște baloți umblători, unde partea administrativă dă încă bătăi de cap unor funcționari plictisiți de moarte și de morți, mușterii obișnuiți ai stabilimentului, clienți aflați în diferite stadii de descompunere/dezagregare. A doua observație: Tim Burton îți arată postișele, falsificarea unor mutilări, mai precis întreaga recuzită horror, pentru că își dorește să elimine din poveste orice urmă de teroare, de naturalism gore, păstrând macabrul deviat spre grotesc și umor negru. Pentru că universul fantomatic și mortifer al lui Tim Burton nu este scarry, ci dimpotrivă, unul vesel și infuzat de acel frison autoindus al sperieturii copilărești, a bau-bau-ului antologic, univers pe care regizorul și-a propus probabil să-l retrăiască, reprogrameze, recicleze astfel încât bucuria să nu dispară. Beetlejuice (Michael Keaton) este demonul acestei lumi sublunare, un trickster, spin doctor, un personaj care pare descins din echipajul vagant de demoni din Maestrul și Margareta al lui Bulgakov, flecar, bășcălios, trișeur, simpatic, versatil până la refuz, un excelent comediant etc. Celebra invocare a demonului care apare în lumea viilor și face ravagii acolo este aici destinată unui compartiment special al lumii morților; Beetlejuice este cu un picior în groapă și cu unul în afara ei. Aspectul clownesc cu părul țâșnind electric în toate părțile, fața vopsită, costumul bizar de malagambist căzut în mizerie fac de neuitat personajul, strict vizual vorbind. Dar adevărata savoare vine din histrionismul verbigerant, din gesticulația enormă, din hocus-pocusurile de prestidigitator. De fapt, în lumea lui Tim Burton, lucrurile se petrec precum pe pământ așa și sub pământ. Familia nefuncțională atât de dragă lui Tim Burton este alcătuită din bunică, bizar-mercantila Delia Detz (Catherine O’Hara) vehiculând tot felul de spiritualisme soteriologice, mama anxios-neurastenică, somnambulica Lydia Deetz (Winona Ryder) și fiica adolescentă cu probleme, activist ecologic și feministă agnostică cu tot pachetul inclus, Astrid (Jenna Ortega). Aceasta este completată de un pretendent la mâna și posibilitățile financiare ale Lydiei, Rory (Justin Theroux), ale cărui arivism și atitudine emfatic-sentimentală de amant latin sunt îngroșate până la caricatură de regizor. Lydia ține un show spiritist pentru că poate să vadă fantome – ne amintim asta și din primul Beetlejuice – cu același aer cernit de văduvă cu privirea pierdută, show care are mare succes.
Între timp, în underworld-ul morților vii, își face apariția Delores (Monica Bellucci), femme fatale care-i desumflă pe bărbați (la propriu) ca pe baloane aspirându-le suflul unei vieți postmortem. Recompunându-se singură din membra disjecta, Delores pornește cu determinarea unui cuțit în căutarea soțului pierdut, a lui Beetlejuice. Stabilimentul este patronat de către Wolf Jackson (Willem Dafoe), veleitar cu aspirații de mare actor bântuit de idealul autenticității într-o lume second hand, nu mai puțin tricky decât Beetlejuice. Când Delia Detz ajunge pe lumea cealaltă dintr-o prostie ritualistă cu șerpi, o găsește acolo pe nepoata ei atrasă de un spirit malefic deținut de un adolescent simpatic la prima vedere și mort la o constatare mai atentă, autor de matricid și paricid, dornic să își reia viața printre vii. În orice caz, familia mortificată și reunificată, vii și morți, trebuie să lupte pentru salvarea lui Astrid, ceea ce conduce, ca într-o comedie autentică, la o mulțime de răsturnări de situație și qui pro quo-uri savuroase. În orice caz, în filmul lui Tim Burton parodia este la ea acasă, trenul spre The Great Beyond pleacă din stație acompaniat de un show în stil Michael Jackson, amintind de albumul Thriller și muzica pop a anilor ’80
Morțile din familie poartă amprenta umorului negru și a doliului festiv și excentric. Bunicul Charles a fost mâncat de un rechin după ce supraviețuise unui accident de avion, vacanța în care plecase fiind destinată vizionării împerecherii unor păsări pe cale de dispariție în niște insule exotice, tatăl, „un spirit liber“ mort într-o expediție în jungla amazoniană pentru a salva pădurea tropicală, ciugulit de piranha pe care-i ține atârnați de el ca pe niște bibelouri. Există un umor mai adânc la Tim Burton și acesta vizează wokismele atât de la modă, ecomilitantismele, spiritualismele, feminismul radical etc. Distanța între primul Beetlejuice și al doilea se măsoară și astfel, primul apărea și ca o ironie la adresa mercantilismului consumerist american, cel de-al doilea vizează formele de militantism ideologizat. La sărbătoarea de Halloween, Astrid apare îmbrăcată în Marie Curie caracterizată astfel: „fizician francez și icoană feministă, de două ori câștigătoare a Premiului Nobel“. După care apar ironii care în orice alt context ar aduce serioase prejudicii celui care le vehiculează: „Da, munca o ucidea, dar nici măcar nu și-a dat seama.“ La rândul său, Beetlejuice este prin excelență un călcător de tabuuri și implicit și de corectitudine politică, iar cel din 1988 era încărcat până la refuz cu ceea ce în feminism este numit cu sintagma cu iz de gravă patologie, „masculinitate toxică”.
Realizez că Tim Burton a creat o enclavă, un spațiu de libertate cu universul său permisiv pentru un comic macabru, pentru umor negru, pentru absurdisme ludice, pentru trăznăi și razne, de un burlesc zgomotos, un univers unde se poate spune ceea ce nu ai voie să spui în spațiul public pentru că „despre morți numai de bine“. Mai ales dacă sunt simpatici!