S-a folosit această expresie, sintagmă, etichetă, nici astăzi nu înțeleg ce a definit. În ultima vreme, răul se acutizează grav. Pentru societate, pentru breasla mea, pentru artiști. Suma paradoxurilor pune un semn egal cu aberația absolută. Un guvern este demis prin moțiune de cenzură cam după un an de mandat al președintelui. Înțeleg de aici că atît a durat construirea planului B, despărțirea de un prim- ministru, nedorit niciodată. Am pășit acum în arena periculoasă cu jonglerii ce ne lasă cu gura căscată. Pentru că acest hocus-pocus grețos se joacă, sub o formă sau altă, cu viețile noastre. Este limpede că nimănui nu-i pasă. Am lăsat privirea în jos nu cu resemnare. Uluiala că, după Mineriada din 1990, de pildă, mai pot trăi o asemenea trădare. Sfidarea este la ordinea zilei. Precum și imaginea defazată că nu s-a întîmplat nimic și unii defilează vajnic înainte.
Este cel puțin stranie următoarea situație: un guvern este azvîrlit peste bord, din acest guvern, un ministru își dă demisia, dar, în dubla postură de demis și demisionar, unică, ministrul continuă să se comporte ca și cum este în funcție pe viață. O imagine triumfală continuă să-l oglindească pe fostul și actualul ministru al Culturii, care nu ratează nici cea mai insignifiantă apariție publică, poză, prezență – poate că regretă faptul că nu a mai avut cum să vină la Gala UNITER, unde, probabil, ar fi fost admonestat crunt, dacă ar fi fost primit. A fost limpede asta după reacția spectatorilor la discursul lui Palfi Tibor, laureat și unul dintre cei mai importanți actori, nu doar maghiar, care a simțit acut nevoia să-și ceară scuze tuturor oamenilor cu bun-simț pentru limbajul licențios al unui (fost deja) ministru de etnie maghiară. Deși demis și demisionar, ministrul Culturii își duce mai departe intenții, decizii, gesturi, legi reprobabile, mimînd firescul. Îl aruncă din barcă pe directorul Operei din Cluj după ce i-a fost mîna dreaptă în toate comisiile de concurs pentru funcția de director al Operei din Iași, al directorului Teatrului Național din București, al altor comisii importante. Brusc, o persoană de vază, cu merite manageriale și, cum se poate observa din succinta enumerare de mai sus, priceput la toate, nu mai corespunde funcției care părea că îl ține pe val, indiferent de competențele extinse forțat. Interimatul se instalează acum în alte instituții. Planuri legislative sumbre par să continue luptă de neînțeles împotriva breslelor, uniunilor de creație, artișilor din țara asta. Cu o emfază a unui ministru ubicuu și salvator. Contextul politic actual este sub acest semn. Deși, noi ne scufundăm economic, demnitatea președintelui este inexistentă, caruselul aparițiilor și declarațiilor, „jocul“ de-a prim-ministrul și guvernele ne lasă pur și simplu muți.
De cîteva zile urmăresc disciplina, seriozitatea și inteligența unor actori pe care i-am selectat ca să participe la cea de a doua ediție a Atelierului de artă poetică teatrală „Ion Caramitru“ de la Alba Iulia, un proiect al UNITER dedicat memoriei personalității lui Ion Caramitru. Anul trecut am studiat și am lucrat Sonetele lui Shakespeare. Anul acesta, tot sub mentoratul lui Marcel Iureș, poemul narativ Pelerinajul lui Childe Harold de George Gordon Byron. O muncă infernală, susținută de instituțiile locale, de Teatrul „Prichindel“. I-am privit cu admirație pe actorii pe care i-am invitat anul trecut la acest laborator: Oana Predescu, Mălina Lazăr, Laura Oana Gabriela, Cosmina Olariu, Oana Jindiceanu, Mihai Munteniță, Mihai Nițu, Iustinian Turcu, Dragoș Ioniță, Iosif Paștină, Iulian Costea. Sînt nume cunoscute pe care le găsim pe afișele teatrelor de stat sau independente din toată țară. Duc pe umeri spectacole importante, cu roluri remarcabile. Efortul lor de a-și continua pregătirea, de a căuta întîlniri importante, de a se explora în profesiunea lor, de a fi mereu pregătiți pentru castinguri, dar și pentru viața nesigură de zi cu zi este cu totul remarcabil și impresionant. Sînt actori tineri, din generații diferite, formați la școli de teatru diferite, care sînt aliniați la ștachete înalte de performanță de oriunde din lumea asta. Actori care nu sînt neapărat prinși într-un sistem bugetar, care nu știu cu ce să-și plătească chiria, dar care nu se opresc din drumul artei pentru care au ales să trăiască. Ani și ani i-am urmărit pe cei tineri din școală. Cînd am putut, am pus la cale ateliere, workshopuri, laboratoare unde să întîlnească acele nume de regizori sau actori care să le îmnulțească talanții. Actori din toate generațiile au lucrat cu Silviu Purcărete, Luk Percival, Yuri Kordonsky, Răzvan Mazilu, Marcel Iureș. Au luat premii, fac roluri mari în teatru, film, nu obosesc să se pregătească complex, să fie prezenți cu vocea lor și autoritatea acoperită de performanță. Deși contextul este tot mai ostil. Îi privesc anul acesta la Alba Iulia pe Mălina Lazăr, Ecaterina Lupu, Oana Jindiceanu, Buse Ozgul, Mihai Nițu, Iulian Costache, Aurelian Culea, Iosif Paștina. Cultivați, riguroși, cu idei, cu simțul limbii lucrează ore în șir într-un program pe care îl respectă: mișcare corporală, studiul respirației și al diafragmei, atitudine corporală, postură, cercetează și analizează poemul lui Byron, în traducerea lui Aurel Covaci, pe direcțiile urmărite de Marcel Iureș.
Generozitatea este fluidul care circulă pe insula noastră. În lumea de dincolo, ea pare ceva rar, pe cale de dispariție. Caută sensuri, emoție, se caută pe ei cu rigoare matematică. Se susțin cu grație, se ascultă, se încurajează, se urmăresc cu atenție, fac fotografii sau mici înregistrări pe care să se analizeze, să mediteze, se pregătesc în fiecare noapte pentru orele zilei ce va veni. Ca și anul trecut, au format o comunitate puternică și solidară. Discuțiile despre ce face fiecare, despre spectacolele în care joacă, despre cele pe cate le-au văzut, despre ce este nobil sau îngrijorător în teatru, despre ce se întîmplă în lumea teatrală mare, despre festivaluri, despre cărți și expoziții, despre filme sînt, pentru mine, lecții deschise. Sînt profesioniști. Au rasă. Personalitate. Am luat bilete și am mers împreună sîmbătă seara la proiecția filmului Fjord, în regia lui Cristian Mungiu, filmul laureat cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes. A doua distincție a lui Mungiu. Am stat într-o sală arhiplină. Într-o liniște adîncă. Niciun telefon nu a sunat, nu a deranjat nicio lumină de pe vreun ecran, nu s-a mîncat floricele. Ne-am întors la hotel pe străzi pustii. Privirile pe care le-am schimbat au fost suficiente în noaptea aceea. Le-am spus, în altă seară, că dramaturgul irlandez Simon Stephens, cel care a făcut dramatizarea celebrului spectacol Unchiul Vanya cu Andrew Scott protagonist, a sosit la București ca să vadă Vanya, spectacolul cu și de Sorin Miron, de la Point. Am comentat împreună remarcabilul rol și ideea punerii în scenă, dar și emoția tușantă, tulburătoare a lui Simon Stephens, confesiunea lui, discursul despre actorul Sorin Miron. I-am invitat să călătorească prin imaginile din expoziția scenografului Helmut Stürmer, Măști. Nuduri. Burattini., pe care am montat-o în foaierul Teatrului „Prichindel“, in memoriam. Cîte întrebări și tot atîta smerenie. Pășeau ca într-un templu descoperind geniul unuia dintre cei mai mari scenografi.
Am fixat ancora în Cetatea Alba Iulia pentru zece zile. Cu actori proaspeți, curioși, generoși, inteligenți. Am călătorit cu Lord Byron în lung și în lat, i-au dat voci, stări, tensiune, umor unui poem rar aprofundat, au căutat cheia fiecărui cînt, fiecărui tablou, s-au ascultat atent, s-au antrenat, i-au fost parteneri în studiu și exercițiu lui Marcel Iureș, dăruit total acestei întîlniri, drumului cu ei, orelor de discuții pline de nerv, de ludic. La Cluj, TIFF este în plină desfășurare, la Sibiu va începe curînd FITS. Valoare. Despre asta este vorba în lumea noastră. Despre exercițiul de admirație, de învățare, de respect, de solidaritate. Chiar dacă unii îl pun în paranteză. Pare că departe, statul a explodat. Și valorile lui. Pentru care am luptat sincer și dezinteresat. Puterea, cei aflați în funcții, provizoratul în care sîntem condamnați să trăim, improvizațiile, politicul, cu alte cuvinte ne surpă. Ne aruncă în aer prezentul și viitorul. Cu un cinism feroce.
Cui îi pasă de noi? Cui îi pasă de cultură, de artă? Cui îi pasă de artiști, de scriitori, de sculptori, de muzicieni, de balerini…? Cui îi mai pasă de performanță?…