Există în artele performative contemporane o direcție tot mai vizibilă de lucru cu corpul ca arhivă afectivă, ca instrument de autoreglare și spațiu în care se depozitează traume, memorie, mecanisme de supraviețuire adunate cu timpul. Dansul și performance-ul se intersectează frecvent în acest teritoriu cu practicile somatice, vocabular psihologic și cu diferite forme de reflecție asupra vindecării. În sine, această suprapunere nu este deloc lipsită de potențial, și am văzut-o generând momente fragile, intime, importante pe scenă, mai ales atunci când corpul este tratat ca spațiul unei negocieri permanente cu lumea.
Eighty Five Percent of What You Remember, solo-ul Cristinei Lilienfeld la Centrul Național al Dansului, se anunță ca „un performance intim despre percepție, limită și transformare“, care mută atenția „de pe scenă către tine, către propriul tău proces interior“ și propune „o experiență de reflecție și posibilă vindecare prin metode somatice și instrumente din zona psihologiei“. După performance, publicul a fost invitat și la conferința „Metode somatic – practică și teorie“, susținută de Valentina De Piante și Cristina Lilienfeld, un dialog despre legătura dintre corp, procesul creativ și procesele terapeutice.
Din această descriere, spectacolul promitea o experiență de apropiere: între artistă și public, între corpul de pe scenă și cele ale privitorilor, între un proces personal și o posibilă activare a memoriei sau a afectelor audienței. Problema este că, în forma văzută, performance-ul pare să rămână mai degrabă în interiorul propriului proces decât să îl transforme într-o experiență la care să te facă părtaș.
Începutul este totuși promițător. Sala este cufundată în întuneric, iar un text alb proiectat pe peretele din spatele scenei introduce ideea unui corp care se adaptează, absoarbe, supraviețuiește, înghite lumea și o lasă să-și pună amprenta asupra lui. Se construiește astfel așteptarea întâlnirii cu un corp profund afectat de lume, modificat de presiuni exterioare, poate chiar traversat de o formă de epuizare sau neliniște greu de numit. Sonor, se aude un clipocit care devine un țiuit monoton, multiplicat hipnotic. Întunericul se risipește treptat, iar figura interpretei apare în penumbră, ridicându-se lent din ghemuit și traversând spațiul într-o postură aplecată, aproape animalică, cu palmele sub tălpi, compunând pentru câteva clipe silueta unei creaturi.
Acest început schițează o întreagă lume. Există o tensiune fertilă între uman și nonuman, între vulnerabilitate și adaptare, între corpul care caută sprijin și corpul care își inventează o formă nouă de deplasare. Cristina Lilienfeld stă în mâini și în cap, se târăște pe coate, își unduiește picioarele în aer, într-o practică lentă, meticuloasă, apropiată de un ritual somatic sau de o improvizație corporală intimă. Urmează un moment construit în jurul unui exercițiu de respirație scurtă, repetată, șuierată, care amintește de respirația de foc din yoga.
Și totuși, tocmai aici începe să se simtă distanța dintre proces și spectacol. Mișcarea pare foarte importantă pentru interpretă, dar nu reușește din păcate să devină la fel de importantă și pentru public. Se crează senzația că interpreta se află într-o meditație în mișcare la care noi doar asistăm. Însă nu este suficient ca un corp să fie absorbit în propriul proces pentru ca acel proces să se comunice publicului. În lipsa unui cadru mai precis care să contextualizeze secvențele lungi de mișcare, acestea riscă să rămână la nivelul unui exercițiu privat expus public.
Consider că un performance nu are nevoie să epateze tehnic prin coregrafie complexă sau acumulări demonstrative pentru a crea sens. Dimpotrivă, uneori o cercetare minimalistă a gestului, a respirației sau a greutății corpului poate deschide zone de percepție foarte profunde pentru privitor. În Eighty Five Percent of What You Remember, durata secvențelor nu pare mereu susținută de o transformare recognoscibilă. Repetiția nu acumulează și lentețea nu adâncește într-un mod în care să ajungă la spectator, iar golul nu devine spațiu de proiecție, ci rămâne, de multe ori, doar gol.
Aceasta este, poate, principala dificultate a performance-ului: invită publicul la o călătorie interioară, dar nu creează suficient de clar condițiile acelei călătorii. Propune o relație cu memoria, cu percepția, cu limita și transformarea, însă aceste teme nu capătă o consistență scenică destul de puternică. Ele rămân mai degrabă în descrierea spectacolului decât în experiența propriu-zisă. Privind performance-ul, puteai proiecta asupra lui foarte multe lucruri: o experiență de boală, o despărțire, anxietatea climatică, o stare de epuizare, un proces terapeutic personal. Dar tocmai această disponibilitate totală a proiecției nu funcționează neapărat în favoarea lucrării. Uneori, o scenă deschisă poate deveni un ecran fertil pentru spectator. Alteori, deschiderea prea mare indică faptul că lucrarea nu a ales încă suficient ce vrea să fie.
Unul dintre momentele centrale ale performance-ului este o scenă în care artista taie și mănâncă cu poftă o lămâie întreagă, așezată pe scenă, făcând referire la un fragment din textul de la începutul spectacolului și sugerând o amintire aducătoare de confort pentru performer. Dar și aici, performance-ul pare să lase gestul suspendat, fără să îl împingă suficient într-o direcție. Lămâia rămâne un obiect posibil simbolic, posibil somatic, posibil autobiografic, dar insuficient legat de ansamblul spectacolului pentru a produce o ruptură sau o revelație.
După această secvență, urmează din nou un moment de mișcare lentă, iar la final interpreta părăsește scena. Textul proiectat anunță spectatorii că sunt invitați să folosească obiecte de scris pe care le găsesc sub scaune, să urce pe scenă sau să se așeze confortabil și să împărtășească ceva la rândul lor. Dacă performance-ul își propune să mute atenția de pe scenă către spectator, această cedare a spațiului poate funcționa ca gest final. Dar participarea publicului are nevoie de pregătire afectivă. Aici m-am întrebat ce anume mi s-a împărtășit înainte să mi se ceară să împărtășesc? Ce fel de intimitate a fost construită? Ce spațiu comun s-a creat între corpul performerei și corpurile celor din sală? Dacă performance-ul rămâne închis în procesul artistei, invitația adresată publicului ajunge să pară mai degrabă un exercițiu atașat la final decât o consecință organică a experienței.
Cristina Lilienfeld este o artistă cu o practică solidă, iar interesul ei pentru corp, percepție și procese somatice este complex și autentic. Tocmai de aceea, dificultatea de a mă conecta emoțional cu spectacolul nu ține de lipsa unei preocupări reale, ci de felul în care această preocupare ajunge să se articuleze scenic. Există procese artistice foarte personale care pot rămâne opace fără ca opacitatea lor să fie o problemă. Dar atunci când un performance promite reflecție, transformare și posibilă vindecare, el își asumă implicit și responsabilitatea de a construi o punte. În Eighty Five Percent of What You Remember, puntea aceasta rămâne fragilă.
Spectacolul pare mai degrabă o etapă de cercetare decât o formă finală. Are imagini incipiente, un început atmosferic, gesturi cu potențial, dar nu reușește să le lege într-o experiență care să susțină atenția și implicarea spectatorului. Între corpul care caută, corpul care respiră, corpul care înghite, corpul care invită publicul să scrie, lipsește un fir de necesitate. Nu explicația lipsește, pentru că nu cred că arta performativă are datoria de a se traduce discursiv după ce se termină, ci transmiterea unei experiențe. La final, rămâne senzația unui proces important pentru artistă, dar insuficient transformat într-un eveniment scenic important și pentru ceilalți.