„O elegie transilvană“ ar putea fi numit cel mai recent roman al lui Eginald Schlattner, Die dritte Nacht (A treia noapte). Având, desigur, în minte Elegia transilvană de Adolf Meschendörfer, poem din 1927 despre peisajul care conferă o altă înțelegere trecerii timpului. Poemul a devenit simbolic pentru raportarea melancolică a autorilor germani din România la istoria ultimului secol (de neuitat fiind o poezie în care Anemone Latzina intercala între versurile Elegiei transilvane adresele membrilor familiei emigrate în Germania și risipite). Eginald Schlattner, n. 1933, decanul de vârstă al scriitorilor sași rămași în țară, s-a referit de multe ori la Elegia transilvană, citând-o in extenso de la primul său roman, Cocoșul decapitat (Der geköpfte Hahn, 1998), la Porți ale fântânilor (Brunnentore, 2023). Iar A treia noapte are drept motto câteva versuri de Frieder Schuller care trimit și ele la Elegia transilvană, la pustiul lăsat în urmă de aceste plecări.
Romanul scurt, dar cu multiple ramificații create de fluxul amintirilor, are același cadru autoficțional ca și precedentele cărți ale lui Schlattner. Reîntâlnim familia lui „Egi“, smulsă din făgașul ei de istoria nemiloasă, de această dată în Făgărașul primilor ani de după naționalizare. Tatăl, deposedat de magazinul de fierărie, abia întors din deportarea în Rusia, e mai mult absent, mama, o doamnă cultivată, „care nu dădea mâna decât cu mănuși“, a ajuns paznică de noapte la spital, iar fratele Kurtfelix, intrepid vânător și pescar, contribuie astfel la subzistența familiei. Strămutați într-o hală dărăpănată, numită „cetatea șobolanilor“, au drept singură amintire a eleganței de odinioară un covor oriental. Reapar, de asemenea, iscoditoarea mătușă Maly, bunica Griso, unchiul Heinz, „căruia îi dădeau lacrimile până și la știrile meteo“ și taciturna mătușă Medi, alungați din gospodăria lor bănățeană, întrucât fuseseră considerați chiaburi. În centrul acțiunii se află însă tânăra generație, abia ieșită din adolescență: Heinz și Erika, verii naratorului, sosiți într-o scurtă vizită, după o despărțire care durase de dinainte de august 1944, și mai ales Anastasia Sommerfeld, sora lor înfiată. Aceasta își adăugase singură numele „Benedicta“ „ca pe o revendicare“, însă naratorul Egi o numește „Yvonne“, pentru stranietatea numelui.
Tema numelor e semnificativă, căci li se atribuie o predestinare, și, în general, reflecțiile despre limbaj cercetează adecvarea expresiilor față de realitate, omofoniile și jargoanele. Egi observă schimbările de vocabular introduse de naziști, dar și cele comuniste. Nevinovat, își închipuie că „orgiile“ comuniștilor într-o fostă locuință de pastor au legătură cu orga, sau deduce că felul în care mama sa pronunța „aprozar“ era o trimitere la cuvântul unguresc aprószar (pântecăraie), referindu-se la calitatea mărfurilor. Astfel de glume lingvistice, caracteristice pentru stilul lui Schlattner și în restul operei sale, punctează ironic întâmplările mai degrabă marcate de melancolie.
Principalul fir al acțiunii e legat de foarte delicata, incipienta poveste de iubire dintre Egi și Anastasia, și de încercările lui de a o înțelege. Fetița de doi ani și ceva, cu botoșei croșetați, fusese găsită de unchiul Heinz lângă o fântână, la drumul mare. În urma straniei ei explicații: „Nu mă vrea nici o mamă și nici tata. Aștept să mă ia cu el un om bun care să îmi cumpere pantofi și să mă învețe grecește“, Heinz o adoptase, plătindu-i și lecții de greacă, pe care fata o învățase foarte repede. Dar cercetările despre o posibilă origine fanariotă nu aveau să ducă nicăieri. Referirea Anastasiei la o străbunică aprigă, baroană, mamă a doisprezece copii rămâne, și ea, învăluită în mister. „E suficient că știu eu cine sunt.“ Fata visează să se transforme în proletară (fiindcă avea între timp mâinile bătătorite de muncă), spre a intra la facultate în ciuda „dosarului nesănătos“ și exersează teatral, dar fără mare succes, jargonul proletcultist. Pe de altă parte, își imaginează cum va construi, în locul gospodăriei unchiului, demolate după naționalizare, un castel. Sau, dacă nu acolo, unul pe lună.
Drumul Anastasiei și al naratorului într-un sat de lângă Făgăraș pentru a aduce lapte de la un țăran îi apropie. Își reamintesc astfel o noapte petrecută într-o colibă, în copilărie, când băiatul îi veghease somnul și o învelise. A doua noapte o petrec alături la întoarcere, într-o moară, după un accident cu bicicleta în care fata, rănită, e din nou ocrotită de Egi. Cele două nopți sunt legate de tema apei: după prima, fetița coborâse în fântână, într-o ciutură, ca un personaj de basm, iar înainte de a doua, adolescenții se îmbăiaseră sub cortina de apă a morii, văzută ca un ascunziș la vreme de ananghie. Titlul romanului trimite la speranța celei de-a treia nopți, noaptea de dinaintea plecării verilor, însă Egi și fratele său, siliți să mâne a doua zi o cireadă de bivoli nărăvași, nu reușesc să se întoarcă la timp. Întrebarea Anastasiei din scrisoarea lăsată la despărțire: „Crezi că va fi o a treia noapte?“ rămâne astfel deschisă, putând fi citită și ca o trimitere, în cheie biblică, la Înviere, la fel ca și numele fetei.
În jurul acestei povești de dragoste se perindă personaje ciudate. De exemplu, prințul Ion Sturdza, desproprietărit, care locuiește la fostul său grăjdar, devenit secretar de partid. Moartea acestuia din urmă, lovit în cap de un borcan cu castraveți pe care-l dărâmase de pe geam soția sa, aplecată să îl vadă la o defilare, e considerată „accident de muncă“. Rămas în seama văduvei, la care flămânzește, prințul îi vorbește lui Egi despre vechiul său blazon, strecurându-i și un manuscris cu titlul „La noblesse et l’éterenité.“ Dintr-o altă lume pare țăranul Dumitru, cu mulți copii, aflat, probabil, în legătură cu grupurile de rezistență din munți. „Mai încet“ e laitmotivul tuturor convorbirilor, chiar și în pădure, fiindcă de oriunde poate să apară vreun turnător. La moară lumea nu mai vine decât rar să macine, de teamă: cine avea grâne, risca să se dea de gol că încă îi mai rămăsese vreo brumă de avere, riscând arestarea. Tragicomică apare exproprierea familiei, cu puține lucruri salvate la nimereală, precum și o iapă oarbă, la care țineau toți și care avea să moară curând după aceea. Bunicii fuseseră scoși din casă cu un cărucior „ca la carusel“: „bunicul înjura în maghiară, bunica se ruga pe șvăbește“. Proletarii care ocupaseră casa nu băgau în seamă paharele de cristal sau argintăria, bătându-se în schimb pentru hârtia igienică sau otrava de șobolani și confiscând chiar și florile din vază „pentru mama soacră“.
Alungarea din casă, cu arun carea puținelor lucruri personale pe geam, echivalează cu smulgerea din copilărie (fiindcă adulții se vădesc neajutorați). Scena îl face pe narator să se gândească la un termen din Ființă și timp de Heidegger: Geworfenheit, starea de aruncare în lume ca structură a situării afective a existenței. Nu pomenește și termenul heideggerian comple mentar, Entwurf, proiectul (ca structură a înțelegerii), dar cititorul e tentat să îl caute în raportarea tânărului la situația dată. Ceea ce pare să reziste schimbărilor, confe rindu-i putere, e natura, cu dealuri, păduri și izvoare. Memorabile peripețiile celor doi frați nevoiți să mâne singuri cireada destinată hranei unei unități mili tare, alergând prin hățișuri și rupându-și hainele pentru a nu pierde un bivol încăpățânat, cu care sfârșesc prin a se bălăci în nămol, într-o comuniune cvasimi tologică. Dar bivolul, de a cărui înțe lep ciune ajunseseră să se convingă, e întâmpinat, la țintă, de ofițerul de la intendență cu cuvintele: „Pe tine, frumosule, te tăiem imediat!“
Mai consolatoare apare apropierea neașteptată între oameni proveniți de pe laturi opuse ale baricadei, îndeosebi solidaritatea interetnică. Tocmai romii, cei disprețuiți de hitleriști și amenințați cu moartea, se vădesc miloși față de sași, împărțind cu ei propria sărăcie și povești nemaipomenite. Un fel de far călăuzitor rămâne și instituția parohiei lutherane. Cei doi frați fuseseră învățați de părinți că în caz de ananghie printre străini să caute pastorul din localitate, care se va simți creștinește obligat să îi ajute. După aventurile cu cireada, poposesc, într-adevăr, la un pastor care, deși alungat din casa parohială de comuniști și locuind în chilia clopotarului, le dă mâncarea primită la rândul său de la țărani și hainele propriei fiice, deportate. La rândul lor îl cadorisesc, naivi, cu o cruce războinică de metal, culeasă din rămășițele unui tanc german. Chiar dacă nici acestui preot nu-i lipsesc unele trăsături ridicole (căci Eginald Schlattner evită mereu patetismul), iar naratorul, nu prea credincios, se simte mai degrabă încurcat, pe masa pastorului se află un dicționar de greacă și unul de ebraică: „Era obligatoriu să traduci, la orice predică, din nou textul după original.“ Un simbol al Cuvântului durabil în orice condiții. Chiar și în condițiile în care, în parohia naționalizată, secretara de partid dansa, goală (pentru a alunga duhul religios), chiar pe biroul la care scriitorul Erwin Wittstock, fiu de preot, așternuse cândva pe hârtie romanul Frate, ia cu tine frații (despre dificila situație a sașilor din interbelic, între România și cel de-al Treilea Reich). Cititorii înclinați spre interpretări biografice vor recunoaște, aici, sensul care l-a făcut pe Eginald Schlattner, ultimul pastor lutheran din Rothberg / Roșia, să rămână în acest sat din județul Sibiu chiar și după risipirea comunității, netrădându-și vocația nici chiar când a devenit nevoit să predice unei biserici goale. Un pastor evanghelic și un scriitor de 92 de ani care nu a plecat din România nu poate fi citit decât cu interes, atât pentru talentul său, cât și pentru mărturiile unice despre secolul pe care l-a trăit.