La câteva luni după închiderea imensei retrospective de la Fondation Louis Vuitton din Paris, unde creația lui Gerhard Richter a fost reliefată în toată complexitatea ei, galeria David Zwirner – care îl reprezintă din 2022 – propune, într-unul dintre spațiile ei new-yorkeze, “Landschaften“, o expoziție limitată la peisajele artistului. La prima vedere, alegerea pare o restrângere severă de perspectivă. În locul unei priviri de ansamblu – Richter ca pictor al portretelor de familie, al imaginilor istorice, al abstracțiilor monumentale, al structurilor din sticlă, al fotografiilor suprapictate și al desenelor târzii – expoziția îl aduce în prim-plan pe artistul concentrat, în mod programatic, asupra unui singur teritoriu: peisajul. Dar tocmai această limitare aparentă face vizibilă una dintre tensiunile fundamentale ale operei sale. La Richter, peisajul nu este nici refugiu liric, nici simplă întoarcere la tradiția sublimului romantic. Este mai curând o expresie a îndoielii, un spațiu în care imaginea se construiește și se destramă sub ochii privitorului.
Privită retrospectiv, creația lui Richter pare mai puțin o acumulare de stiluri disparate decât o interogație continuă asupra a ceea ce imaginile pot arăta, ascunde sau deforma. Fotografia rămâne un punct de plecare indispensabil, dar niciodată o garanție a adevărului. Pictura nu reprezintă, la el, vestigiul prestigios al unui gen artistic declarat mort în repetate rânduri, ci devine un mediu capabil să absoarbă, să contrazică și să transforme imaginile obținute prin procedee mecanice. În același timp, Richter pendulează între figurativ și abstract fără să le separe rigid: recurge la abstracție fără să-i afirme puritatea absolută și destabilizează figurativul atunci când acesta pare să promită prea ușor accesul la „realitate“. Peisajele sale se situează tocmai în acest teritoriu instabil: între exactitatea aparentă a fotografiei și dizolvarea abstractă a formei, între memoria romantismului german și scepticismul unei epoci saturate de reproduceri, între griurile aproape documentare ale primelor lucrări și cromatica seducătoare, dar turbulentă, a picturilor ulterioare.
Născut la Dresda în 1932, copil în timpul nazismului și al războiului, apoi educat artistic în R.D.G., Richter se refugiază în 1961 la Düsseldorf, în Germania de Vest. Anii formativi petrecuți în regimuri totalitare explică, poate, neîncrederea sa durabilă în ideologii și reprezentările care pretind să ofere certitudini. Indiferent de genul abordat, orice imagine pare, la Richter, marcată de ambiguitate: contururile se estompează, detaliile se pierd, iar ceea ce părea document devine o urmă instabilă a unui „altceva“. În acest context, peisajul nu poate fi, la Richter, un simplu exercițiu contemplativ. Chiar și atunci când captează frumusețea impersonală a naturii, imaginea rămâne mediată de filtrul unei potențiale fotografii inițiale, dar și de amintiri personale și de crâmpeie ale istoriei artei.
Un punct de plecare semnificativ pentru înțelegerea universului lui Richter rămâne Tisch, pictura din 1962 înscrisă ca numărul 1 în catalogul său raisonné. O masă modernă, preluată dintr-o fotografie de revistă, este parțial acoperită de o intervenție picturală violentă, ca un gest de negare. Imaginea nu dispare cu totul, dar nu se mai lasă privită ca simplă reproducere: obiectul, fotografia și gestul pictural se suprapun fără să se anuleze, lăsând deliberat privitorul într-o stare de perplexitate.
Aceeași ambiguitate se regăsește și în relația artistului cu propriul „ATLAS“, imensa arhivă de fotografii de familie, decupaje din presă, reproduceri, instantanee și schițe care i-a hrănit opera. Adunat mai întâi în sertare și mape, acest ansamblu a fost treptat ordonat pe panouri tematice și a ajuns să fie expus ca operă autonomă, un repertoriu al lumii vizuale așa cum e percepută de pictor. Richter nu pictează, de regulă, direct după natură sau după model, ci pornește de la imagini care au suferit deja o transformare, fie și numai prin desprinderea de contextul lor inițial: găsite, păstrate, poate uitate și apoi reactivate prin pictură.
La prima vedere, peisajele expuse acum la David Zwirner par mai accesibile decât multe dintre abstracțiunile artistului. Un cer înnorat, o întindere de apă, o perdea de arbori, o mare cenușie, un orizont montan sau un câmp par să promită recunoaștere imediată. Dar promisiunea este retrasă aproape în același moment în care a fost făcută. Contururile se estompează, distanțele devin incerte, lumina pare să aparțină atât lumii reprezentate, cât și suprafeței picturale. Imaginea se apropie de privitor tocmai pentru a se îndepărta din nou.
Sunt lucrări care reexaminează tradiția romantismului german, asociată în primul rând cu Caspar David Friedrich. Pentru Friedrich, natura putea fi locul revelației metafizice, spațiul în care figura umană, minusculă, se confrunta cu infinitul. La Richter, sublimul pare încă prezent, dar ajunge la noi filtrat printr-un ecran cu opacitate variabilă. Nu mai știm dacă privim natura sau amintirea unei imagini despre natură. Nu mai știm dacă melancolia este autentică sau doar rezultatul unei convenții vizuale pe care am învățat s-o interpretăm ca atare. Peisajul nu mai promite accesul la o revelație spirituală sau cosmică.
Neliniștitoare, aceste picturi pot fi admirate pentru rafinamentul relațiilor tonale, pentru felul în care lumina pare când absorbită de pânză, când emanată de ea, și pentru capacitatea artistului de a transforma un motiv banal într-o prezență memorabilă. Seducția exercitată de aceste tablouri nu este însă una inocentă. Un peisaj de Richter poate părea uneori prea apropiat de cartea poștală, de calendarul turistic, de o fotografie de vacanță. Artistul nu se ferește de proximitatea cu kitsch-ul; dimpotrivă, o folosește. El știe că peisajul este deja încărcat de clișee vizuale, de nostalgii fabricate, de așteptări sentimentale. În loc să respingă convenția, o împinge spre punctul în care aceasta începe să se fisureze, lăsând privitorul suspendat între atracția față de ceea ce recunoaște și îndoiala față de propria privire.
Se vorbește mai puțin despre lucrările lui Richter aflate la granița dintre figurativ și abstract: un motiv încă recognoscibil coexistă aici cu intervenții picturale – pete în culori intense, ștergeri sau răzuiri repetate – ce apropie compoziția de abstracție. Câteva dintre peisajele incluse în expoziția de la David Zwirner – „Nori“ (1982), „Veneția“ (1986), „Capelă“ (1995) – aparțin tocmai acestei zone intermediare. Dacă în portrete artistul a folosit adesea estomparea pentru a tulbura identitatea figurii și încrederea în memorie, în peisaje același procedeu destabilizează însăși aparența lumii. Cerul, apa, copacii sau munții nu dispar cu totul, dar sunt împinși spre zone în care descrierea se transformă într-o atmosferă încețoșată, iar compoziția pare să-și piardă legătura cu punctul de pornire.
La Richter, figurativul și abstractul interferează constant. Multe peisaje se îndepărtează de reprezentarea recognoscibilă prin dizolvarea formelor, prin felul în care lumina devine aproape materie picturală. Invers, numeroase compoziții abstracte păstrează, în straturile lor de culoare, ceva din logica peisajului: adâncimi, orizonturi, turbulențe, suprafețe care evocă stânca, norul sau apa. Uneori, o asemenea compoziție pare un peisaj din care motivul a fost extras. Alteori, un peisaj pare să mai păstreze doar amintirea unui orizont. Privitorul caută dincolo de suprafață un punct de pornire, o sursă posibilă, chiar dacă aceasta se poate dovedi cu totul alta decât cea imaginată.
Peisajele lui Richter nu sunt o paranteză lirică în opera unui artist preocupat de istorie, traumă și dificultatea de a fixa semnificația unei imagini. Ele sunt una dintre formele cele mai subtile ale acestei preocupări. Seria Birkenau, în care artistul a acoperit progresiv fotografiile clandestine de la Auschwitz până când sursa inițială a devenit invizibilă, împinge până la extrem raportul dintre imagine, memorie și ceea ce nu mai poate fi redat direct. Peisajele operează mai discret, dar urmând o logică înrudită: și aici un întreg trecut al privirii rămâne ascuns sub suprafață, iar calmul lor aparent nu anulează tensiunea, ci o face mai greu de ignorat.
Dacă retrospectiva de la Fondation Louis Vuitton a oferit șansa unui contact nemijlocit cu o operă vastă, contradictorie, imposibil de ancorat într-o singură dimensiune, ea a pus în evidență și virtuozitatea unui artist capabil să treacă, cu o aparentă ușurință, de la precizia iluzionistă la dezagregarea aproape completă a imaginii. „Landschaften“ arată cât de mult din această complexitate se poate concentra într-un singur gen. Peisajul devine astfel o fereastră prin care întreaga operă poate fi recitită. Aici se vede, poate mai clar decât oriunde, că Richter nu pictează doar motivele pe care le alege, ci distanța care ne separă de ele; nu doar vizibilul, ci și ceea ce persistă dincolo de el.