Reviste literare: „Viața Românească“ (nr. 9)
A apărut numărul 9 al revistei „Viața Românească“, o publicație literară credibilă, de interes. Editorialul lui Nicolae Prelipceanu, intitulat De la Cui îi pasă la Cui prodest, tratează nuanțat un subiect îngrijorător al actualității literare – excesul de laude cu care atâția autori de comentarii critice tratează scrieri literare modeste ori chiar penibile: „Or, gata obișnuiți cu aceste triste performanțe, câți dintre cei care scriu reușesc să se abțină de la compunerea unor ditirambi nemotivați de obiectul căruia îi sunt dedicați, însă motivați, în afara lui, de interese străine vreunei valori reale? În gazetele construite pe principiul micului grup care trebuie să se afirme, faute de mieux, vorba ceea, de obicei de prin provincii, veți întâlni poeți mai mari decât Nichita Stănescu, critici mai mari decât G. Călinescu sau E. Lovinescu, prozatori mai mari decât Marin Preda sau Nicolae Breban și așa mai departe. (Aici ar trebui un emoticon care să semnaleze îndoiala.) Dar când aceste clasamente ies la lumina zilei prin gazete mai centrale (la noi încă mai e în vigoare «centralismul democratic»), atunci lucrurile încep să se schimbe. Pare un declin, pare o decădere, pare o coborâre (nu în Maelström) periculoasă.“ Dar, sigur, punctul central din sumarul revistei îl reprezintă extinsul, pătrunzătorul eseu al lui Ion Bogdan Lefter, care răspunde la întrebarea Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu? E o admirabilă descriere a prezenței acestei mari personalități a literaturii noastre postbelice. Reproducem un pasaj: „În ce privește «mitul» unui Nicolae Manolescu adulat de lumea literară și de publicul intelectual, mărturia mea nu-l confirmă: e o proiecție retrospectivă. Scrisul său era atașant, nu impozant. Și la fel se prezenta și omul, firesc, deschis, zâmbitor, comunicativ (până la un punct – însă nu-mi propun să psihologizez mai mult aici…). Între – pe de o parte – prețuire, recunoaștere, admirație și – pe de alta – adulație e o diferență! Cititorii-parteneri pe care Manolescu a știut să și-i cultive i-au putut parcurge cronicile și toată opera cu încântare, cu delicii, dar nu în extaz, adică fără discernământ. Le-a oferit o inteligență în desfășurare, cerându-le să și-o investească pe a lor în „pactul“ lecturii asupra cărora conveniseră și el scriind, și ei citindu-l. Iar literatorii l-au simțit mereu ca pe unul «de-al lor», indiferent de atitudinile inerent-variabile, de la respect la prietenie ori de la supărare la adversitate…“ Ne-au plăcut foarte mult și poemele lui Marian Drăghici: „de la bun început/ toate drumurile duc pe podul acesta – / vezi până unde se-ntinde-n nemaivăzut? // n-o să-l străbatem ziua-ntreagă pe tot/ ci numai până se întunecă – apoi sărim/ și o luăm prin frigul mare al morții înot.// unde vom ajunge nu știm în atâta beznă deplină/ dar e de presupus că la urmă se va crăpa totuși/ undeva a lumină…“. Sunt și alte texte de citit: Lumea Teatrului de Alexa Visarion – Cetățeanul turmentat, studiul lui Liviu Bordaș – Mircea Eliade și corespondenții săi – Adrian Păunescu, cronicile literare semnate de Paul Aretzu, Mircea V. Ciobanu, Christian Crăciun, Gheorghe Grigurcu și Ion Pop; ca și Citadine de Liviu Capșa, Mens de Hanna Bota, Exerciții de admirație de George Volceanov și Cronica plasticii de Florin Toma. (Cronicar)
Două publicații culturale
Semnalăm și două reviste culturale mai noi și, de aceea, mai puțin cunoscute. Despre una dintre ele am mai scris, e vorba despre DE SPIRITU ET ANIMA, publicație editată de Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“. Extrem de elegant, numărul 8/ iunie 2024, primit la redacție, se menține la aceeași cotă de interes pe care am evidențiat-o și altă dată. Am reținut din sumar: Cartea și pâinea de Flaviu George Predescu, Fundația Universitară „Carol I“ și Louis Basset de Filica Drăghici, Muzeul Simu – un monument pierdut al Bucureștiului de Ciprian Dobrescu, Biblioteca Națională a Franței. Richelieu pour toujours de Ana-Maria Florea. l Cealaltă publicație pe care, mărturisim, acum o vedem pentru prima oară, este „Literatorul“, ediție nouă, care apare sub egida Primăriei Capitalei, în condiții grafice remarcabile. În numărul 10 / septembrie 2024, ne-au atras atenția amplul interviu realizat de Elena Boholț cu Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor, prezentarea făcută lui Jon Fosse, laureat al Premiului Nobel (text semnat de Milena Ispas) și evocarea dedicată lui Vasile Alecsandri, văzut ca „o figură emblematică a literaturii române“ (tot sub semnătura Elenei Boholț). Succinte prezentări de cărți și de diferite evenimente culturale completează sumarul unei publicații specializate, de informare culturală, care-și probează utilitatea. (Cronicar)
Fără Ioan Moldovan
Sunt copleșit de amărăciune: aflu că s-a stins din viață Ioan Moldovan, un poet original și subtil, ce se distinge prin profunzimea și autenticitatea rostirii lirice, un poet pe care l-am prețuit de la început, mereu, și un prieten bun, și un om de echilibru, onest, și o figură literară exponențială pentru partea aceea de țară. Să-l știu, alături de Traian Ștef, la Oradea, la „Familia“ reprezenta pentru mine o garanție, era semnul liniștitor de normalitate, care-mi spunea că lucrurile merg cum se cade, n-au sărit din matca lor, nu și-au pierdut axa.
Îl cunosc de mult, încă din studenție, când amândoi am fost premiați pentru poezie de revista, importantă în epocă, „Amfiteatru“, acum aproape o jumătate de veac. (Vai, câți ani s-au scurs, un munte de timp, nu-mi vine să cred că a trecut peste mine atâta vreme și că atunci când evoc perioada aceea, eu, cel de astăzi, și eu, cel de atunci, suntem una și aceeași persoană!)
Apoi, prin anii ’90, pe când eram redactor la revista „Ramuri“ din Craiova, l-am vizitat la Oradea, unde am luat parte la Zilele „Familia“ și, mai târziu, am participat frecvent, alături de el, la o sumedenie de programe ale Uniunii Scriitorilor, la Turnirurile de Poezie de la Efes și Gyula (când el a și câștigat marele premiu) sau la Galele Poeziei de la Alba Iulia. Niciodată nu m-a dezamăgit. Era egal cu sine, discret, plin de bunăvoință, niciodată revendicativ, lipsit de ostentație, fără efuziunile zgomotoase ale sudicilor. De fiecare dată când ne încrucișam pașii, îmi dădea sentimentul stenic că e cineva pe care te poți bizui fără să-ți înșele așteptările. Și nu mă împac deloc cu ideea că nu ne vom mai întâlni, din răstimp în răstimp, să schimbăm câteva vorbe, să citim și să ascultăm versuri și, de ce nu, să ciocnim un pahar sau să tăcem împreună, fiind amândoi încredințați că n-avem nevoie de cuvinte pentru a comunica adevărul de adâncime de care ascultăm, și el, și eu: supremația poeziei, singura care poate da un sens vieților noastre repede trecătoare, fragile precum un vas gingaș de cristal, frunze-n vânt.
Acum, când închid ochii și mă gândesc la el încercând să mi-l închipui, îl văd într-un fel anume. S-a desprins dintre toate amintirile cu el o imagine: pe țărmul Mării Egee, alături de alți poeți-prieteni, pe mica plajă de la hotel, în față se zărește insula Samos, soarele strălucește și el este surâzător, vital și pare nepieritor.
Fără Ion Moldovan, neîndoielnic, teritoriul liric actual se îngustează întristător, poezia noastră este mai săracă. 7 septembrie 2024 (Gabriel Chifu)
„Und wozu Dichter in dürftiger Zeit?“
Și fiindcă vorbeam despre plecarea dintre noi a lui Ioan Moldovan, după ce de curând ne-a părăsit un alt poet de deosebită înzestrare, Ioan Es. Pop, și după ce i-am pierdut, tot în acest an, pe trei dintre cei mai importanți critici literari din perioada postbelică, Nicolae Manolescu în primul rând, dar și Dan Cristea și Alex Ștefănescu: răvășiți am fost, suntem noi, cei care alcătuim mica și destul de urgisita comunitate literară (care, din păcate, nu prea se poate numi comunitate, căci e măcinată de dezbinare!). În schimb, lumea largă românească a trecut cu totală indiferență peste aceste dramatice pierderi, ca și cum ar fi ceva care nu o privește câtuși de puțin, ceva care nu contează deloc, fără să realizeze ce uriaș prejudiciu înseamnă, în realitate, acest fapt, pentru noi toți. Marele public, societatea românească în întregul ei nu mai au însușirea de a percepe o pierdere drept pierdere? Disponibilitatea empatică a populației actuale s-a redus până la un minim alarmant, astfel încât ea, populația, trece nesimțitoare peste evenimente care ar fi firesc să o tulbure? Răspunsul pare să fie da. Și dacă e da, de ce se întâmplă asta?
Aceeași explicație îmi vine în minte: nivelul de cultură a scăzut amețitor, complexitatea sufletească și intelectuală a majorității este în suferință, valorile care se pun astăzi în prim plan, pe care se construiește (mai corect spus ar fi: se însăilează) astăzi lumea românească sunt, în atâtea cazuri, false valori. Literatura e separată de restul societății, mai există doar într-o nișă cu tot mai puțini adepți/ cunoscători.
Dacă ignorăm valorile ce sunt demne de a constitui patrimoniul național, atunci întregul sistem social românesc e periclitat. Dacă nu ne pasă de cei care nu mai sunt oricâte merite ar fi avut ei, dacă nu ne pasă de trecutul nostru oricât de prețios ar fi fost el, atunci viitorul nostru este nesigur. Am uneori senzația că am început o luptă crâncenă pentru a șterge (prin tot soiul de gesturi de ieftin populism!) ceea ce este mai prețios în devenirea noastră.
Așa cum arată lucrurile acum, literatura română pare să fie pe punctul de a-și pierde trecutul, viitorul, parcă prin renunțarea la ele de bună voie. Tot interesul se rezumă, printr-o ciudată miopie generală (desigur, în primul rând prin miopia conducătorilor statului), la clipă, și atât, nu interesează decât ce se întâmplă acum, câștigul de moment, fără nicio atenție pentru ce a fost și ce va fi. Ceea ce e o mentalitate pierzătoare. (G.C.)