E tîrziu, e trecut de miezul nopții. Plouă, torențial, cu tunete și fulgere, undeva în România lovită de caniculă, furtuni și trădări. Și în Lear e furtună. Și în sufletul meu. Poate și de asta mă grăbesc să îmi mărturisesc, iar și iar, reîntîlnirea majoră și tulburătoare cu lumea lui Shakespeare. O lume construită de un om. Dintr-o iubire pe care o trăiește, dar o și mărturisește toată viața. În jurul căreia înalți porți deschise spre Paradis, aduci ofrande începînd cu propria ființă. Aud ploaia supărată năpustindu-se pe acoperișul meu. Să spele ea relele… ar trebui ani pentru asta. Vreau să-mi mărturisesc emoția unor seri de teatru. Emoția de a privi voluptatea detaliilor, inepuizabila imaginație și plăcere ce însoțesc un spectacol sau altul din cele pe care le-am văzut. Emoția care, în timp, se numește Purcărete, Dodin, Nekrosius, Brook, Donnellan, Lepage. De-a lungul anilor, în momente diferite ale creației lor, în etape diferite ale devenirii mele, i-am cunoscut pe acești artiști, am reușit să decodez ceva din universul lor și dincolo de ce se vede pe scenă. Deși, la drept vorbind, acolo este tot. Mintea lor, neliniștea, geniul, visul, abandonul, disperarea, spaima, bucuria, generozitatea.
Festivalul Shakespeare înseamnă Emil Boroghină. Festivalul Shakespeare de la Craiova este Emil Boroghină.
Ce vreau să spun cu asta? Nu trebuie să-l iubești. Nu trebuie să vezi la fel nici teatrul, nici politica, nici oamenii. Trebuie să ai doar onestitatea să recunoști că, dacă el nu ar fi, restul nu s-ar povesti. Selecția asigură evenimentul, materia lui primă, ea face prilejul entuziasmelor, comentariilor, polemicilor, revelațiilor, înjurăturilor. Sau, ca la români, plătitul polițelor și prilejul loviturilor sub centură. Vorbesc asta și din propria-mi experiență. Ce a făcut Boroghină? Din 1994, de la prima ediție și pînă astăzi s-a luptat cu toate armele posibile și imposibile ca să aducă în România spectacolele Shakespeare ale artiștilor aplaudați peste tot în lume. Artiști de prim-plan și de prim rang, recunoscuți de oamenii de teatru de oriunde. Artiști despre care s-a scris mult și consistent, și pro și contra, care au fost și sînt adulați, care lucrează cu aceeași nebunie, despre care unii doar au citit și au rîvnit să le vadă spectacolele pe viu. Cum a reușit Boroghină treaba asta? Aici e ceva mister… Pasiunea. Pasiunea și un demers al valorii incontestabile. Uneori, ca un Don Quijote, s-a luptat cu morile de vînt, a împins apele la deal și munții la vale ca să reușească la Craiova defilarea marilor valori regizorale și actoricești internaționale. Cei mai mulți dintre invitați abia dacă auziseră de București. Cît despre Craiova… Perseverent, încăpățînat, tenace, naiv, fanatic, Emil Boroghină a reușit să prefacă imposibilul în posibil. Emil Boroghină nu este doar inițiatorul acestui Festival, tot mai important de la o ediție la alta, ci și omul care a gîndit programul, care a făcut selecția, care s-a zbătut să aducă aici cele mai tari și mai comentate montări Shakespeare din 1990 încoace, care a murit de cîteva ori pînă acum ca să obțină finanțarea evenimentului. L-am înțeles și nu prea o vreme. L-am respectat, însă, enorm. Întotdeauna. Chiar și atunci cînd între noi se găsesc abisuri. Apoi, întîlnindu-i disperarea, am pus, cum am putut, umărul la construcția exemplară a domniei sale. Un edificiu cultural nobil și impresionant ridicat într-o cetate de provincie tributară trecutului, șabloanelor, prejudecăților. Pentru Craiova, Festivalul Shakespeare este o deschidere fantastică. Nu doar culturală. Pentru teatrul românesc, pentru spectatorii lui împătimiți, izbînda este remarcabilă.
Am avut seri și nopți fantastice. De teatru teatru. Serios, profund, emoționant, discursuri regizorale cu idei noi, argumentate perfect scenic, cu interpretări actoricești magnifice. Momente unice din care te hrănești spiritual toată viața. Ediția de anul acesta a continuat extinderea Festivalului în alte spații, la Teatrul „Colibri“, la Casa Armatei, în sala perfect amenajată la Hotel Ramada și exploatată profesionist de membrii echipei tehnice, experiențele din „Satul Shakespeare“ s-au înmulțit, rumoarea de pe străzi, prezența turiștilor-spectatori. Program încărcat, deși spectacolele puternice, au scăzut masiv ca număr.
Cred că trupele mari pe care le-am văzut în anii din urmă la Craiova au ceva fundamental în comun. Pe de o parte, faptul că actorii lucrează aproape exclusiv cu același regizor – care i-a descoperit, care i-a format, care devine mentorul, seducătorul. Pe de altă parte, credința nesfîrșită în ce fac pe scenă. Un fel de fanatism care alimentează inepuizabil dăruirea lor formidabilă. Disciplina, rigoarea. Pe fiecare artist, de la regizor la actor, la scenograf sau muzician, îl costă ce face. Îl costă cuvîntul lui Shakespeare, lumea privită de el, convulsiile și tensiunea. Mi se pare, de aceea, că neliniștea creatorului bîntuie fiecare spectacol pe care l-am văzut, împrospătîndu-mă. Am meditat mult la cum înțeleg acești artiști relația cu cuvîntul. Din care toate s-au născut. Fiecare detaliu, fiecare energie, fiecare vibrație, fiecare emisie. Pentru mine sînt pregnante în amintiri montările lui Purcărete, Nekrosius, Dodin și Donnellan, pline de detalii, de accente și de o inventivitate aiuritoare, cu sursa în ce a scris Shakespeare. Magia stă în verbul lui și în complexitatea felului în care descrie omul, raportul cu puterea, cu fantasmele, cu iubirea, cu moartea. Faptul că în Troilus și Cresida, regizorul Declan Donnellan optează să așeze publicul pe scenă, pe două sisteme de gradene, unii în fața celorlalți, ca două tabere adverse, lăsînd ca între noi să se dispute protagoniștii, este un concept pe care regizorul îl aplică mai mereu ca miză a construcției și spațialității ei. În Hamlet-ul montat recent la Teatrul Național din Craiova, vedem același principiu. O demonstrație de virtuozitate a actorului Vlad Udrescu și a trupei. În aceeași amplasare a publicului. Nu uit ideea lui Declan: rolurile Thersites și Calchas erau interpretate de același actor, Richard Cant, Cressida și Andromaca de o singură actriță, Lucy Briggs-Owen, iar Helena și Cassandra de Marianne Oldham. O direcție provocatoare citirii acestei piese. Absolut inedită. Argumentată perfect regizoral, susținută impecabil de trupa „Cheek by Jowl“. Balul de pe cîmpul de luptă, cinematografic, discursurile prețioase și declamative ale strategilor, travestiul lui Thersites/Calchas, apariţiile lui/ei, show-ul apetisantei lui/ei Marilyn Monroe aterizată în plin război greco-troian, devoalarea travestiului, performanţa remarcabilă a acestui actor englez, alternarea momentelor de vis, fantasmă şi abandon cu ridicolul situaţiilor şi al derizoriului în stare pură, ludicul subtil, ironia, senzualitatea, erotismul, ambiguităţile sexuale sînt cîteva din ideile pe care Declan Donnellan îşi construieşte spectacolul, bazîndu-se de la cap la coadă pe actori de clasă mare. Actori cu o tehnică uluitoare. Foarte mult mister conservat cu delicateţe în această montare, în felul în care acest regizor construieşte clipe fragile şi puternice. Emoția felului în care pledează pentru iluzie. Iluzia de orice fel. A puterii, a victoriei, a iubirii, a trădării, a identităţilor, a proprietăţilor, a visului. Teatrul în care crede el este unul solid. Ca şi acela al lui Lev Dodin. Regele Lear m-a convins, ca şi în cazul lui Donnellan, prin lecţia autentică şi mare de actorie. Lear nu este neapărat bătrîn, senil, neputincios. Răzvrătirea lui vine, la Dodin, din confruntarea gravă, decisivă dintre generaţii. Din fractura comunicării, din neînţelegerea profundă ivită la nivel de limbă, de mesaj. De aceea, aducerea pe scenă a altui cod, cel al muzicii, ca un plan în sine, mi se pare o idée originală. Valabilă. Un contrapunct formidabil. Bufonul lui Lear cîntă la o pianină ciudată. Dă mici recitaluri. Comentariile lui sînt susţinute aici, la Dodin, în primul rînd prin muzică, prin diferite teme muzicale. Ca şi revoltele, mai tîrziu, ca şi batjocura, ca şi durerea. Pînă cînd Bufonul intră în poveste, în partea a doua, şi îşi abandonează instrumental-partener. Pianina cîntă singură, într-un colţ al scenei. Magic. Un mecanism care urlă neînţelegerea şi moartea. Care duce sunetul ei şi dincolo de spectacol, de seara în care l-am văzut, de furtuna de afară care concurează furtuna lui Dodin, de trupurile dezgolite ale lui Lear, Gloucester, Kent, al lui Edgar, al Bufonului, pribegi şi uzi pînă, de clipele lor de derută, de spaţiul în care sînt prizonieri, în care destinul lor este bătut în cuie, ferecat. De la început.. Mă gîndesc la chipul de crucificat al lui Lear, interpretat de un mare actor, Piotr Semak. Ochii lui, faţa smeadă, părul lung, prins la spate în coadă, veştmîntul lung, alb, monahal, mirările, tăcerile lui, dansul automat din final, de păpuşă stricată. Desenul alb al trupurilor ucise, întinse dramatic pe negrul scenei. Braţul întins de Lear peste corpul Cordeliei. Gestul oferă, tîrziu, tandreţe. Gestul acesta afirmă fără cuvinte că Lear îşi mărturiseşte neputinţa, dar și vina. Corpul gol al Bufonului, ca un Pierrot rămas doar cu gulerul alb, de dantelă, ciorapii vărgaţi, pînă la genunchi, şi cu melonul ce-i ascunde sexul. Bufonul, clovn trist, şi mitenele roşii. Singura pata de culoare într-o lume de alb, griuri pale şi nisipiuri. Seducţia lui Dodin… graţia actorilor lui, felul în care ridică un deget sau păşesc, felul în care rostesc, în care conduc emoţia, tehnica îndelung şi fără oprire exersată, disciplina, ţinuta, eleganţa fiecărui gest de pe scenă.
Nekrosius. Şi trilogia lui shakespeariană. Viscerală şi poetică. Macbeth, Hamlet, Othello. Sau confesiunile unui mare artist. Un artist cu un univers de o poezie fără margini, cu un anumit tip de ludic, de gag, de imagistică, de relaţie cu investigarea cuvîntului. Un negru pregnant pe scenă, ca negrul abisal din Electra lui Măniuţiu. Cu alb-nisipiu, ca în Cumnata lui Pantagruel al lui Purcărete. Nekrosius sau poveştile lui despre Shakespeare, despre noi.
Nopţile mele de teatru se topesc în zilele în care continui să visez cu ochii deschişi larg la aventura creatorilor, a mea prin lumea asta, la neliniştitoarea lor nelinişte. Festivalul Shakespeare și felul de a trăi al lui Emil Boroghină…