Înțelept, senin și lipsit de simțul tragicului, după cum îl considerau contemporanii, Mitropolitul Dosoftei a fost mult mai mult decât „deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel“, așa cum îl credea Ion Neculce. Posteritatea a considerat că a dus o viață de sfânt sub o domnie în care Gheorghe Duca ducea o viață de aparent sfânt. Iată ce-i spune personajul Guido Celesti abatelui Paul de Marenne, în romanul sadovenian dedicat epocii respective: „– Pe-acest Voievod de-acum Dumnezeu îl va judeca, pentru omenești scăderi, respectabile frate. Eu nu-mi permit asta; căci prețuiesc la el unele virtuți pe care le poartă ca pe niște diamante. Pietatea lui Duca-Vodă se vădește în lăcașurile dumnezeiești pe care le-a clădit și le-a împodobit măreț. Aș putea să mai adaog viața severă și castă pe care-o impune familiei sale. În privința asta mi-a făcut revelații înalt prea sfinția sa Dosoftei mitropolitul, prea învățat bărbat care binevoiește a ne primi din când în când, și cu care discutăm, în mod delicat, lucruri ale credinții. Între Voievod și Doamnă se poate arde smirnă sub sfântul crucifix. Odaia lor e-o chilie de monahi care viețuiesc fără prihană, ca odinioară fericiții Andronic și Anastasia/ – E foarte interesant, murmură de Marenne, căscând“ (Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, Editura pentru Literatură, 1969, București, p. 83).
Oricât de interesante i s-ar fi părut acestui „avă franțuz“ cele aflate, căscatul ar putea trăda dezinteresul unui papistaș celibatar (nu știm și cât de convins era) față de viața de familie de rit ortodox dintr-un apartament domnesc transformat în chilie. Și nouă ne pare foarte interesant felul în care se putea arde smirnă sub sfântul crucifix între crudul voievod și Doamna sa. Eu cred că viața severă și castă pe care o impunea Duca familiei sale ar putea avea drept cauză chiar și unele neputințe conjugale.
În timpul ospățului domnesc dat în cinstea trimisului Regelui Soare, alături de Mitropolit este pus de romancier, implicit de Domn, să stea (cu poruncă să-l tragă pe oaspete de limbă) însuși marele logofăt Miron Costin, „ca să cunoască franțuzul că nici într-ale duhului nu stăm prejos“ (Ibidem, p. 97). Cele mai luminate minți ale vremii iau parte și la hotărârile cinstitului divan al Măriei Sale, judecându-i pe doi boieri divaniți acuzați de înaltă trădare. Unul dintre ei se poartă cu demnitate: „– Pentru ce ai săvârșit această rătăcire? întrebă părintele Dosoftei, privindu-l cu mâhnire./ – Înalt prea sfinte, iartă-mă dacă-ți întorc vorba și-ți spun că n-a fost rătăcire. Căci fapta mi-am cugetat-o. Acest tovarăș de osândă al meu mi-a arătat în mai multe rânduri care sunt rânduielile pe care la scoate Domnia pentru pieirea acestei sărace țări. […] După ciumele care au fost, asta-i una nouă. Și ne-am gândit la această nebunie, să sculăm pe acei pământeni care au mai rămas cu inimă și cu rușine. Cei fără inimă și fără rușine pleacă nasul și ne judecă acum“ (Ibidem, p. 139).
Oare fără inimă și fără rușine să fi plecat nasul și Mitropolitul, care îl privise pe acuzat cu mâhnire – poate că aceeași mâhnire pe care ne-o relevă psalmul 137 („Doamne, sunt mâhnit și trist cu totul“)? În privința aceasta, nici Domnul nu se simte prea bine la auzul vicleniilor puse la cale de trădători: „– Nu sunt tulburat; nu sunt tulburat, cât mâhnit. Mâhnit de moarte este sufletul meu, cum zice cartea psalmilor“ (Ibidem, p. 131). Este posibil să fi știut Duca-Vodă versul din manuscrisul traducerii lui Dosoftei (care a cunoscut o circulație deloc de neglijat) și să fie aici, în parafrazarea psalmilor, o coparticipare afectivă a celor doi la o tulburare care îl frământase și pe vechiul psalmist. Oricum, Sadoveanu îl știa din ultima variantă a Psaltirii în versuri, aceea tipărită.
Pentru a nu lăsa întrebarea anterioară fără răspuns, trebuie recunoscut că Dosoftei nu avea de ce să țină în divanul domnesc nasul plecat. Cel care a acces la suprema treaptă în ierarhia eclezială în a doua domnie a lui Duca-Vodă nu poate fi acuzat de „colaboraționism“. Grație colaborării cu stătătorul în tronul țării, Mitropolitul a ridicat limba strămoșească la rang de valoare culturală, a înnoit cultul românesc și a putut să iasă în fața credincioșilor și cu alte „sfinte daruri“. Dosoftei nu avea cum să nu aducă un cuvânt de mulțumire prefațator oblăduitorului câtorva dintre tipăriturile sale, dar mai târziu, în anii de exil, va denunța abuzurile domnitorului de tristă faimă. Ducă-i!
Părintele Nicoară – personaj întâlnit de abatele de Marenne pe când se desfăta la un ospăț tipic sadovenian – descrie starea clerului moldovean: „– Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormântările. Fug de colo-colo călare și nu pot dovedi. Nici n-am vreme să slujesc la biserică. Așa câteodată mă oprește acest nepot, din fugă, la un pahar de vin“ (Ibidem, p. 41). Desigur că, având atâtea pe cap, zbârlitul personaj sadovenian nici nu avea timp să slujească la biserică, în schimb, era un ortodox radical care combătea filo-creștinismul și… filoxera, bând de la sursele locale necorupte („El nu voia să știe de sași și de papistași, nici de vinuri din alt loc decât din satul lui și din podgoria răzășască, pe care le-au băut moși și strămoși“ – Ibidem, p. 43).
Față de asemenea fețe bisericești avea Dosoftei în vedere țeluri evanghelizatoare, pentru întărirea credinței prin mijloacele de persuasiune, mai subtile, ale poeziei înțelese ca exercițiu retoric de „tocmire“ „într-un chip“ al „glasnicelor“ din „coadele stihurilor“. Cititorului, pe care întemeietorul limbajului liturgic românesc îl închipuia silabisind psalmii cu voce tare, îi era explicată, prin adnotări și excerpte, structura silabică a versurilor, prin lămuriri ce comportau și o scurtă trimitere „terminologică“: „slovenituri“, „silave“, „strune“. Stihuitorul Psaltirii oferea o strategie a lecturii, pentru a fi înțeles cum trebuie textul. Mai mult: acolo unde credea de cuviință, făcea semne și cruci pe marginea foii „tocmirii de verșuri“, indica ani, preciza date din trecutul Țării Moldovei (cu tot ce însemna nesiguranța ivită din amestecul de adevăr istoric și presupunere ori aproximație).
În acele vremuri în care părintele Nicoară își dădea duhul călărind ici-colo cu treburi, nu se punea problema ca traducerile să omoare în noi duhul național, așa cum va avertiza peste un veac și jumătate, în „Introducția“ sa, Mihail Kogălniceanu. Caracterul didacticist al întreprinderii în duh ortodox a lui Dosoftei a fost bazat pe tehnica folosirii rimelor, care se deosebeau foarte puțin de acelea existente în poezia folclorică. Traducătorul s-a slujit de forma poetică pentru întărirea credinței și a pus credința în slujba poeziei românești, pe care a îmbogățit-o sub aspect mistic. Dacă părintele Nicoară se oprea la un pahar de vin, înaintestătătorul ortodox traducea psalmii cu „lungă nevoință“ pentru a fi „de-nțăles“ în limba vernaculară (mă refer la formula explicită în titlurile cărților Psaltire de-nțăles și Molitvănic de-nțăles). Dosoftei voia să descopere o modalitate mai lesnicioasă de dialog cu divinitatea, prin care ființa omenească încearcă să găsească răspunsuri la întrebările existențiale.
Nefiind în stare să dezbată probleme filosofi cești cu abatele francez, sfinția sa părintele Nicoară și-a găsit scăparea invocând numele salvator: „– […] dacă vra papistașul să cunoască știință de învățătură, apoi, când a ajunge la Iași, să se înfățișeze la înalt prea sfinția sa kirio kir Dosoftei. Acela știe nu numai sârbește, ci și elinește și latinește. Să se ieie amândoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii; ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu!“ (Ibidem, p. 43). Nu știm dacă se referea cuvioșia sa la faptul că-l vedea pe dracul în persoana lui Dosoftei sau nu, dar viitorul îi va rezerva exilatului depunerea din rang și afurisenia din partea Patriarhului de la Con stan tinopole, la insistențele lui Constantin Cantemir (deoarece înstrăinase autoritatea ecleziastică a țării, luând în Polonia moaștele Patronului Moldovei, odoarele Mitropoliei și hrisoavele).
Din cele șase semne cerești vestitoare de nenorociri și cumpene care s-au arătat în zilele lui Duca-Vodă, cutre murul de pământ a fost astfel inter pretat: „Și părintele nostru Dosoftei mitropolit a tălmăcit acest semn de taină drept mânie a lui Hristos Dumnezeu și biruință a crucii asupra spurcatului Ismailitean. Dar nimeni nu îndrăznea să spuie pe față această mare taină, ca să nu afle negustorii și agalele de la Împărăție, veniți în acea lună în scaunul Domniei pentru datoriile și cametele lui Georgie Duca-Vodă către dânșii și pentru daruri cuvenite slujitorilor celor mari de la Țarigrad“ (Ibidem, pp. 193-194). Într-adevăr, după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, Gheorghe Duca a fost luat prizonier, împreună cu Miron Costin, iar în locul lui la tron a venit din Polonia Ștefan Petriceicu. Și Dosoftei a fost purtat ostatic în Polonia și nu a mai putut să-și ducă la bun sfârșit opera de introducere a limbii române în Biserică. Zadarnic a fost chemat de Constantin Cantemir – filopolonul a rămas în pribegie până la sfârșitul vieții, având fler față de Miron Costin, care și-a pierdut capul prin reîntoar cerea în țară.
Dar semnul cel mai important în acea Zodie a Cancerului a fost apariția cometei, despre care învățații și vlădicii au arătat că este tot veste mare a lui Dumnezeu, însă nu sfârșitul lumii, după cum prevedea prostimea. „Și zi cu zi scurgându-se, se tot urca în sus cătră miezul-nopții, învârtindu-se precum este umbletul cerului, cu stelele, cătră apus“ (Ibidem, p. 194). Dacă ar fi să prevedem… trecutul, ar trebui spus că acea cometă semnifica, prin urcarea spre miezul-nopții, împlinirea pentru Dosoftei a destinului pe drumul exilului. Apariția cerească nu prevestea sfârșitul lumii, ci sfârșitul unei lumi pe care încercase el să o zidească. Se sfârșea preocuparea de românizare a textelor ecleziastice atât a celor de cult, cât și a celor de lectură, din partea celui care a confirmat deținerea de calități taumaturgice pentru sufletul creștin. Totuși, știința de carte și cucernicia înaltului prelat au consolidat dogma ortodoxă, Dosoftei reținând atenția posterității, și la patru sute de ani de la naștere, prin exemplaritatea virtuților creștine ce au propus un model de sfințenie și, mai ales, prin harul poetic întemeietor de limbă.