Cum am văzut rândul trecut, e uneori mai simplu, mai sigur să vorbim de libertăți la plural, fiecare având rostul ei, decât de libertate, una singură, măreață, dar greu de definit și de pus în practică. Iată un exemplu asemănător, luat din Hippias maior, unul din dialogurile de tinerețe ale lui Platon. Asistăm la o conversație între Socrate și Hippias, orator de mare succes, bine cunoscut, invitat peste tot, câștigând bine și, cum dialogul subliniază cu humor, plin de sine. Salutându-l pe „frumosul și înțeleptul“ Hippias, Socrate vrea să știe de ce el nu vine decât rareori la Atena. Flatat, interlocutorul lui, îi spune că Elis, cetatea unde s-a născut, îl trimite mereu cu misiuni diplomatice în alte state, cel mai des în Lacedemonia, la Sparta. Dar de ce oare, îl întreabă Socrate, în trecut mulți gânditori nu se amestecau în politică? Pentru că nu înțelegeau ce este viața publică, îl pune Hippias la punct.
Dintr-una într-alta, Socrate își amintește că un prieten, într-o conversație despre lucruri frumoase sau urâte, l-a întrebat pe el, Socrate, cum știe ce e frumos și ce e urât? Negăsind atunci un răspuns, Socrate îi cere acum ajutor lui Hippias. Un fleac, îl asigură acesta. Minunat! se bucură Socrate. Nu-i așa, ghidează el conversația, că cei drepți sunt drepți datorită dreptății, că cei înțelepți sunt înțelepți datorită înțelepciunii? Dreptatea, înțelepciunea, deci, există! Hippias e cu totul de acord. Iar lucrurile frumoase nu sunt ele frumoase datorită frumuseții? Da, datorită frumuseții! Care, realmente, există, subliniază Socrate. Așa este, confirmă Hippias. Deci prietenul meu, continuă Socrate, m-ar întreba ce e frumusețea, ce e frumosul? I-aș răspunde imediat, afirmă Hippias, că frumusețea e o fată frumoasă.
Splendid răspuns, exclamă Socrate. Numai că prietenul meu m-ar întreba dacă o iapă frumoasă nu e și ea frumusețea? Și ea, îl aprobă Hippias, mai ales că iepele pe care le creștem acolo unde trăiesc eu sunt foarte frumoase. Dar dacă prietenul meu, continuă Socrate, ar vrea să știe dacă un ulcior frumos nu este și el frumusețea? Ce om necioplit! se supără atunci Hippias, într-o discuție serioasă ce exemplu prostesc!
Dialogul continuă, dar mă opresc aici și recunosc că pe vremuri Hippias și replicile lui mi se păreau într-adevăr caraghioase. Prietenul lui Socrate, probabil inventat de acesta, se referea la ideea de frumusețe, nu la exemplele de ființe sau obiecte frumoase: o fată, o iapă, un ulcior. Frumosul, adevărul, binele s-ar părea că luminează lumea de undeva de sus, departe de nenumăratele detalii printre care înaintăm cu greu pe cărările vieții. Ca să înțelegem de ce o fată tânără, sau o pictură de Leonardo da Vinci, sau o poezie, sau o purtare nobilă sunt frumoase n-ar trebui să definim frumosul, frumusețea o dată pentru totdeauna, dincolo de ce întâlnim în viața de zi cu zi?
Cu timpul, însă, am început să-mi dau seama că ființele umane din jurul meu sunt frumoase sau frumoși în diferite feluri, că privindu-i sau conversând cu câte unul sau altul, cu câte una sau alta, simțeam că frumusețea fiecăreia, fiecăruia venea mereu altfel, sau din trăsăturile feței, sau din ținuta corpului, sau din tresărirea ochilor, din buzele surâzătoare, dintr-o vorbă bine plasată. Alături de picturile lui Leonardo perfect desenate și colorate armonios, perspectiva ciudată și culorile neverosimile din tablourile lui Cézanne mi se păreau și ele frumoase, în felul lor. Și o poezie de Eminescu, și, recunosc, una de Bolintineanu, mă bucurau, din nou fiecare în felul ei. La fel cu cele câteva ulcioare (Hippias, nu te supăra!) cumpărate la un târg la țară în Alsacia, sau cu balaurul albastru de pe farfuria de porțelan adusă din China. Un gest frumos, venit de la o rudă, de la un coleg, sau de la un necunoscut, mă mișca întotdeauna.
Undele de frumusețe coborau ele de sus, de departe, de altundeva? Sau mai degrabă le simțeam acolo, lângă mine, în mine, grație diferitelor nuanțe ale bucuriei pe care prezența umană sau artistică o stârnea?
Să mai vorbim rândul viitor.