Sunt tot mai greu de suportat tentativele, de atâtea ori reușite, de manipulare a opiniei publice, întreprinse de către persoane și partide interesate în răspândirea unor perdele de fum la umbra cărora să se poată adăposti orice minciună, orice aranjament ticălos, ba chiar sensurile reale ale oricărui război. Mai ales în nefericiții ani electorali când… știți dvs. ce.
Acum doi ani și jumătate, Rusia invada Ucraina, un stat vecin și independent, care, e drept, vorbește o limbă foarte apropiată de a invadatorilor, Kremlinul putinist declarând că puterea de la Kiiv este ba nazistă, ba fascistă. După cum se știe, această „vorbă scurtă“, cum ar zice Arghezi, îl trimite pe cel astfel categorisit direct în zona nefrecventabilă. Dar tot atât de bine se știe că nici cei care o tot aruncă în interes propriu nu rămân curați, cel puțin în ochii acelora care mai au o brumă de informație și își mai păstrează rațiunea trează. Cam ca „dușmanul de clasă“ al comuniștilor de altădată. În lumea dictatorilor, ba deseori și în aceea a oamenilor politici încă vag democrați, minciuna poate ascunde bine în ochii naivilor adevăratele intenții. Ca să nu mai spun (sau trebuie) că metodele aplicate de pretinșii denazificatori sunt chiar cele care i-ar califica pe ei drept ceea ce-i acuză mincinos pe ceilalți că sunt. Toate astea sunt desigur prefabricate. Numai că prefabricatele sunt bune până la o anumită vârstă, pe la grădi(niță), dar vine, totuși, momentul când se cuvinte să începi să gândești cu propriul creier. În cazul nostru, firește, e foarte clar ce sinistru de fals și ticălos sună frazele kremliniote, remestecate de tot felul de analiști năimiți, cam ca-n acel grețos fragment din nu știu ce carte de Gorki, unde bunica le dădea nepoților foarte mici mâncarea gata mestecată de ea însăși. Semn al gradului de civilizație al lumii descrise de scriitor.
Drama celor care au scăpat de minciuna comunistă, mai ales a celor care i-au fost supuși, fără voie, decenii, este că abia se obișnuiseră, ori așa credeau ei, cu adevărul și democrația, și sunt siliți din nou să dea cu capul de peretele de beton al monolitului dictatorial. Cred că mulți dintre cei care au idealizat, înainte de a le cunoaște, regimurile democratice au rămas consternați constatând că nici acelea nu sunt atât de drepte. Sau de cinstite în judecăți. Rațiunea e peste tot în descreștere, pe măsură ce „interesele partidului o cer“, vorba perechii Brânzovenescu-Farfuridi, din alte vremi și literaturi.
Exagerările sunt specifice epocilor în care oamenii ajung la exasperare din cauza a ceea ce văd în jur și li se întâmplă… Iar dacă revoluțiile nu mai par a fi o soluție, atunci lumea se concentrează pe alegeri. De data asta, după chemările iraționale ale dnei Merkel adresate milioanelor de doritori de mai bine, indiferent, în aparență, de religie și grad de civilizație, cetățenii mai simpli, de prin Europa profundă, au început să se exprime stupefiant, dar cam previzibil: alegând extrema dreaptă. Care e, desigur, prin declarațiile și pretinsele ei programe, același lup în blană de oaie din fabulele noastre. Să mai spunem că și Hitler a fost adus la putere de niște voturi? Asta sigur, la început, după care a știut el ce să facă, astfel încât să distrugă Germania, de gât cu mai tot restul Europei. Exagerările de o parte atrag, exagerări de partea cealaltă. E la mintea cocoșului (și-a găinii, ca să fim drepți). Cei care nu știau asta vor plăti din greu dacă nu se vor trezi și vor continua să tot creadă orice demagogie menită să le adoarmă atenția. Manipularea e în floare în această lume tot mai aglomerată, așa cum au observat cei a căror rațiune era trează, încă de prin vremi azi imemoriale. Violența care însoțește mai toate manifestările omenești în zilele noastre poate fi un semn a ceea ce va urma, cum e un semn al exasperării oamenilor simpli, fără informație, lectură și reflecție.
La noi, în patrie, încă și azi, când o uzină devenită fier vechi este cumpărată de vreun consorțiu străin, fac o formulă gata mestecată, bună pentru odihnit mintea celui care o pronunță: „nu ne vindem țara“! Dacă Uniunea Europeană, unde ne-am căznit ani de zile să intrăm, ne atrage atenția că deficitul e prea mare sau că nu aplicăm vreo recomandare votată de Parlamentul UE, din care și aleșii noștri fac parte, fac vreo șoșoacă ori vreun șoșoc: „suntem sclavii Bruxellului“! În zadar le-ai spune că nu prea se cunosc în istorie cazuri în care vreun om liber să se fi dus să se roage de vreun străin să-l accepte ca sclav! Sunt silit din nou să citez ceva ce cred că se știe: nimeni nu e mai surd decât cel ce nu vrea să audă!
Și astfel, încet-încet, dragi tovarăși și pretini, epoca noastră redevine ce-a fost, adică o adevărată iepocă! Oricum pronunți, așa se aude!