Rătăcire
Veghez printre cuvinte rătăcit,
cu brațele‐alungite în rece alb de lună,
păianjen de lumină în marmură‐adormit,
când drumurile‐s sparte de zgomote şi tună.
Se soarbe‐n sine râsul nefiresc,
nu văd în jur de‐ntunecate fețe –
şi umerii şi mâna şi ochii mă uimesc –
vin păsări mari cu ciocul să mă‐nghețe.
O mână de etern
Fă‐mă, Doamne, praf în putrede raze,
ciungă pasăre‐n văzduh,
vină ocrotită‐n duh,
întunecă‐mi ochii în negre extaze.
Culcă‐mă‐n răşina pinilor,
decapitează‐mi muzici în auz,
dă‐mă în paza unui sfânt confuz
să‐mi caute ruga în albul caninilor.
Fă‐mă piatră adormită‐n veac,
timpul hulpav lasă‐mi‐l pe stern,
vreau căpătâi o mână de etern
şi veghea pădurilor – leac.
Departe, undeva
Era un nor albastru în privirea ta,
o noapte grea de‐albastru‐n jur,
Și crengi albastre înghețau deasupra
în frigul unui timp obscur.
Apoi, tu ai plecat departe, undeva
şi te‐ai pierdut în cețuri şi‐n albastru.
Oedip
Sunt blestemat doar trupul să‐ți privesc…
Pun mâna‐n păr ca‐n foc mistuitor,
mi‐acopăr ochiul stâng să nu râvnesc
şi‐l simt pe celălalt dogoritor.
Cu mâini de lut mi‐am frânt îmbrățişarea,
strivindu‐mi ochii blestemați de soartă.
Să vină neființa odată cu‐nserarea
şi peste duh să cadă a fulgerului poartă.
Poem barbar
Eşti rana din afara mea,
insultă, țipăt, nevedere,
eu nu te vreau, ceva bolnav te vrea,
ceva cețos, din tot ce sunt, te cere.
Despică pieptul nopții şi apari
în praful sterp al vorbelor de rugă,
şi‐n umbra arsă a unor arbori mari
absoarbe‐mă din fugă!
Beție
Cu mâinile căzute peste ninsoarea lumii,
bat crengile în arbori, cad lunile din cer,
au mersul lin, sunt teferi somnambulii
şi palmele pustii iau foc în ger.
Pământu‐n iarbă urcă la coapsele râvnite,
îmbrățişare aspră a vârstelor în treacăt,
degetele‐n febră preling tăceri oprite,
hoarde de îndemnuri, ferăstrău pe lacăt.
Adoarme țărâna şi țipă culcuşul,
blăni roşii, feline, pătrund fără chin,
se‐aprinde răşina, ce verde e pluşul,
şi buzele noastre beau îngeri de vin.
Cum pleacă
Pleacă ora, pleacă ziua, pleacă sângele,
pleacă auzul, memoria, trupul,
se duc mâinile – plânge‐le!
Unul pe altul ne căutăm în cenuşă,
ne sprijinim şi ne ridicăm din cenuşă,
şi de aici înainte
putem s‐o luăm de la capăt.
Până-n uitare
Şi eşti aici fără cuvinte
lângă inima obosită de ultimul poem
E liber pieptul să respire păsări
Ura! cu paharul subţire în mâna frumoasă
Ura! pentru de-acum înainte
Plecăm oriunde-n depărtare
când se lasă noaptea fără lună
Ţipete în aer ne încălzesc pupilele
şi ne arată încotro
vom adormi
până-n uitare.
Joc de aer
Mor iedere în aer şi-n moartea lor te simt
cum vii şi tot vii şi te-nchizi în priviri
şi sapi în albastru cu rugi de argint
şi rămâi lângă mine şi rămân şi te miri.
Şi te frângi eşti pe cruce şi aştepţi şi aştepţi
cad păduri între noi sub un cer foarte trist
şi sfârşeşti în îngheț şi sfârşesc în îngheţ
şi-amândoi ne-adunăm foarte reci într-un christ.
Să tot pleci
Să tot pleci iubito până când
vei trece dincolo de așteptare
și-n apa revărsatei mări
s-alunecăm departe fără țărm.
Să fie pace între trupuri
mâinile să se despartă reci
vorbele doar aer să rămână
și tu să pleci iubito să tot pleci.