Sunt cărți care ne plac și cărți care ne marchează. Declarație de iubire, de Gabriel Liiceanu, face parte din această ultimă categorie. Nu este o carte nouă: prima ediție a văzut lumina tiparului în 2001. De atunci încoace, în succesive ediții, a cunoscut remodelări și adaosuri, până când a ajuns la forma definitivă. Nu s-a bucurat de o receptare din cale-afară, mai ales în comparație cu alte cărți ale filosofului. În fine, nici nu este un volum „sistematic“, ci o culegere de fragmente, apărute în reviste sau rostite în alte împrejurări, ceea ce va fi declanșat, probabil, mai ales printre filosofi, prejudecata „fragmentarismului“, iar printre criticii universitari, pe cea a „publicisticii“.
În realitate, Declarație de iubire este o carte unitară și importantă, care contează atât în proiectul cultural al autorului – ca dovadă, travaliul constant asupra textului, până la versiunea de față –, cât și, spun eu, în cultura română, în întregul ei.
Căci, ascuns sub acest titlu cuminte, volumul este o particulară autobiografie intelectuală a lui Gabriel Liiceanu. Una în care autorul nu vorbește decât indirect despre sine, propunându-ne în schimb portretele unor creatori – filosofi și scriitori, dar nu numai – care alcătuiesc, cum spune autorul, „edificiul afectiv“ al vieții sale. Totodată, fragmentele conțin în filigran și urmele interacțiunii lui Gabriel Liiceanu cu cei a căror operă și personalitate a reprezentat o „barieră de protecție“ împotriva uzurii timpului și a timpurilor. Declarație de iubire consemnează, piesă cu piesă, ridicarea unui edificiu alcătuit, cum spune Gabriel Liiceanu, din „socluri“ ale unor monumente numite Mihail Sebastian, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, dar și Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici sau Dan Setlacec. Rezultatul este un „zid de iubire“, care l-a ajutat pe filosof să treacă prin viață, protejându-i ființa interioară de încercări, indiferent că a fost vorba de cenușiul și represiunea din perioada comu nistă sau de ura gregară din perioada tran ziției. Din împrejurarea reeditării volumului trag concluzia că și astăzi, în deculturalizarea prin care trecem, „zidul de iubire“, intelectuală, dar nu numai, continuă să-și facă datoria.
De fapt, volumul de față este un pandant binevenit la fundamentalul Jurnal de la Păltiniș (1983). Pentru că Gabriel Liiceanu este un discipol al lui Constantin Noica, desigur, însă nu o clonă a autorului Devenirii întru ființă: după cum aflăm chiar în paginile Declarației…, Noica l-a iscodit pe Liiceanu – ca și pe ceilalți discipoli – să-și afle și să-și formuleze filosofic ideea. La rândul său, discipolul nu a exclus din relația de amor intellectualis spiritul critic, după cum rezultă și din Jurnalul de la Păltiniș, dar mai apăsat din capitolul consacrat lui magistrului în cartea pe care o comentez, care începe (deloc întâmplător) cu examinarea unui aspect problematic al personalității lui Noica, și anume, relația cu Securitatea.
Surprinzător, pentru cei incapabili să-l separe pe Gabriel Liiceanu de Constantin Noica, este faptul că, în cuprinsul Declarației de iubire nu magistrul din Jurnalul de la Păltiniș beneficiază de portretul cel mai amplu. Acesta îi este consacrat unui alt filosof, mai puțin cunoscut de publicul larg, și anume, Alexandru Dragomir. Unul dintre ultimii studenți români ai lui Heidegger, Dragomir a fost cu adevărat o victimă a comunismului (întrucât gândirea sa nu s-a putut exprima altfel decât în catacombă), dar și un model moral și intelectual (căci a preferat să-și sacrifice complet „cariera“ și scrisul, în loc să se acomodeze cu noul regim). Prin lecțiile private de filosofie, prin reacțiile sale pe marginea manuscriselor noiciene sau a cărților „Școlii de la Păltiniș“, Alexandru Dragomir a dat un alt înțeles, unul absolut, sintagmei „rezistența prin cultură“. În capitolul pe care i-l consacră, Liiceanu face mai mult decât o recuperare a „gândirii interzise“ în perioada comunistă: începe un prim capitol din acea dorită istorie a filosofiei românești, pe care abia posteritatea noiciană o face posibilă. O istorie care să nu mai fie alcătuită – precum vechiul tratat academic – din mici monografii disparate de gânditori, ordonate cronologic, ci din exercițiul reflecției în comun a mai multor filosofi asupra unei chestiuni aparte, care să scoată filosofia românească din anonimatul dependenței de orientările din cea universală.
Volumul începe și se sfârșește, însă, cu doi oameni de cultură care nu au fost filosofi. Primul este scriitorul Mihail Sebastian, iar ultimul este medicul Dan Setlacec. Ordinea aceasta nu este nici ea întâmplătoare (căci, cum spuneam, deși pornește de la fragmente disparate, cartea este la fel de riguros alcătuită ca toate celelalte cărți ale lui Gabriel Liiceanu). Una dintre problemele fundamentale ale filosofiei autorului a fost raportul între – simplific, din lipsă de instrumente conceptuale – filosofia „minții“ și cea a „inimii“: cum poate cuprinde filosofia propriu-zisă o serie întreagă de probleme care țin de aspectul „trăit“ al vieții? Care este, cu alte cuvinte, limita filosofiei?
Sebastian, singurul pe care Liiceanu nu l-a cunoscut personal dintre cei cuprinși în Declarație…, l-a învățat lecția prețioasă a asumării condiției de inclasabil. Nu doar simpla persecuție în numele unei clase (la Sebastian, evreitatea care l-a expus, inclusiv postum, antisemitismului românesc; la Liiceanu, condiția de filosof nemarxist, în perioada comunistă, și de intelectual, în cea a tranziției). Ci virtutea de a rămâne singur, de a fi în răspăr, în „război cu toată lumea“ (cum spunea Eugen Ionescu), atunci când principiile îți sunt puse în discuție chiar de către propriul tău „trib“, nu numai de adversari.
Surprind, apoi, în carte, absențele lui Mircea Eliade și Emil Cioran, ultimul fiind, să nu uităm, interlocutorul Exercițiilor de admirație realizate de Gabriel Liiceanu la începutul anilor 1990. Volumul de față nu este, totuși, o galerie de celebrități. Cu toate că Eliade și Cioran sunt nume care revin frecvent pe parcursul formării autorului – după cum putem afla din Jurnalul de la Păltiniș –, personalitatea sa filosofică nu este un galimatias trăirist. Nici Eliade, nici Cioran nu au intervenit într-o proporție decisivă în formarea gândirii lui Gabriel Liiceanu, deci locul lor poate fi în portofoliul Editurii Humanitas, nu însă și în „edificiul afectiv“. Din care fac parte, de pildă, un gânditor marxist ca Henri Wald sau un călugăr filosof, ca N. Steinhardt.
Nu puteau lipsi, firește, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Repere de onestitate intelectuală, dar și prieteni. În timpuri grele – întâlniți la Paris, în rarele ieșiri ale românilor dinainte de 1989 – și în timpuri mai bune, după prăbușirea comunismului. Cutremurător este portretul Monicăi Lovinescu murind, hăituită de visul că mama ei, asasinată de comuniști în 1960, trăiește: o adevărată metaforă a energiei morale care transcende limitele corpului fizic. Prin contrast, portretul mai subțire, discret, al lui Ierunca, împreună cu care Monica Lovinescu a alcătuit un cuplu salvator pentru cultura română.
Instructive, pentru cei pasionați de formarea intelectualului de performanță sunt și portretele „în mișcare“ pe care le consacră lui Petru Creția, Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici. Fiecare dintre ei, surprins din alt unghi decât cel sub care îi receptează opinia curentă. Portretul lui Creția – pe măsura personalității celui pe nedrept uitat azi – începe cu cursurile acestuia de limbă greacă, în care se vede mai mult decât vocația profesorală. Învățându-i pe studenți nu scolastica gramaticală, ci spiritul limbii (și al gândirii) eline, Petru Creția își vădea propriul cap filosofic și anvergura culturală. Fie că a scris eseuri sau l-a editat pe Eminescu, fie că a oficiat într-o bibliotecă personală sau într-un birt obscur – unde-i plăcea, profilactic, să adaste –, profesorul de greacă a rămas o figură tragică și enigmatică.
La rândul lor, Pleșu și Patapievici (ieșind, ca și Creția, din categoria magiștrilor și inaugurând șirul modelelor vii) sunt văzuți în ipostaze mai puțin „solemne“. Primul este, în lectura lui Liiceanu, o făptură carismatică, un inegalabil „ministru de Externe“ al culturii române (inclusiv, aș adăuga eu… în țară, nu doar peste hotare), dar și un strălucit interpret al textelor sacre. Cel de-al doilea, la rândul său, ascunde cu exemplară smerenie o râvnă întru cultură și un spirit sacrificial – „el este simultan săgetătorul, însoțitorul săgeții și ținta care își primește săgeata“, spune Liiceanu – amintind de însuși Mihai Eminescu.
Cartea este, firește, scrisă superb de către unul dintre marii scriitori români de azi. Nu mă refer numai la stil, vocabulă care, la noi, are prea adesea sensul unor driblinguri facile, de consistența spumei de șampanie. Stilul lui Liiceanu are temei, are corporalitate, îmbracă organic o idee crescută armonios, în spiritul marilor culturi către care privim, pe care încercăm să le imităm, dar pe care nu le egalăm decât prin cărți cum este aceasta.
Între altele, lectura Declarației de iubire mi-a oferit răspunsul la întrebarea de ce nu mai avem o piață de idei în literatura noastră, așa cum am avut pe aproape întreaga durată a secolului trecut. Răspunsul e simplu: pentru că, în loc să comenteze cărți întemeietoare, care ne oferă un model al devenirii culturale majore, cum este Declarație de iubire, critica noastră preferă să recepteze comod fleacuri.