Moartea lui Leslie Stephen, în 22 februarie 1904, a radicalizat
simptomele și a agravat efectele derutei existențiale
a fiicei sale, Virginia. Rădăcinile răului coborau până
în copilărie. Crescută de o mamă dedicată mai mult
cauzelor umanitare decât îngrijirii copiilor și de un
tată complet absorbit de munca de savant, tânăra a
fost lăsată în grija surorilor mai mari, Stella și Vanessa, a rudelor și servitorilor.
Autoritatea lor nu se compara însă nici pe departe cu aceea a mamei. Adolescenta
beneficia de o deplină libertate comportamentală, urmându-și nestingherită
pasiunile. În schimb, nimeni nu-i lua prea în serios suferințele și frustrările.
Se poate, prin urmare, afirma, fără a exagera prea mult, că ne aflăm în fața
unui caz de autoeducare și autoconstrucție psihologică și morală. Rezultatul
a fost că toți cei care au intrat în contact cu Virginia încă din anii de formare
au fost frapați de stranietatea ei, de felul său de a-și asuma identitatea.
Pentru apropiați, era oarecum de la sine înțeles că o inteligență ca a ei
nu putea fi decât suspectă.
Prejudecata era însă imediat
contrazisă de apariția și
comportamentul ei. Relevante
sunt rândurile unei nepoate, Ann
Stephen, care își amintea prima
întâlnire cu celebra ei mătușă.
Fusese îndelung pregătită de
oamenii maturi din familie (în
momentul acela Ann era doar o
fetiță) că urma să dea față cu un
personaj excentric, un fel de
„femeie nebună din pod“ (ca în
romanul Jane Eyre al lui Charlotte
Brontë). Însă persoana pe care
a întâlnit-o copila era cu totul
diferită: calmă, prietenoasă, și,
în orice caz, „mult mai puțin
intimidantă decât cei din familia
Strachey, care locuiau și ei în
vecinătate“ (Noble, 1972:16).
Ulterior, ea i s-a înfățișat sub
imaginea unei persoane „auguste“,
demne de respect, ce nu avea
nimic de-a face cu portretul la
desăvârșirea căruia contribuiseră
până și servitorii casei — cel de
ființă plină de talente, dar „nebună“.
E de remarcat, așadar, că
legenda a premers, încă din primii
ani, realitatea. Aura de
impenetrabilitate, de artificialitate,
de nemaiîntâlnit s-a instalat chiar
începând cu perioada copilăriei.
Maturitatea și bătrânețea n-au
făcut altceva decât să adauge
nuanțe unei picturi cu contururi
limpezi conturate, dar neobișnuit
colorate. Toate acestea aveau un
cost. Așezată încă de pe la
treisprezece-paisprezece ani pe
un piedestal (vocea categorică a
tatălui, auzită în mod repetat,
proclama talentul de scriitoare
al fiicei și anticipa strălucita ei
carieră), fetița Virginia s-a
conformat profilului pe jumătate
autoindus, pe jumătate creat de
cei din jur. Altfel spus, și-a savurat,
încă de când nu era pe deplin
conștientă de traiectul ei existențial
și profesional, gloria viitoare.
o bună introducere în misterele acestui
labirint îl constituie notațiile
intime, inițiate la cincisprezece ani, în 1897. De asemenea,
corespondența (primele scrisori păstrate sunt din 1888) și eseurile, debutând
cu problematicul an 1904. Jurnalele perioadei 1897-1909 sunt alcătuite din
șapte caiete ce conțin însemnările adolescentei și apoi ale femeii tinere, încă
nemăritată și încântată să-și savureze libertatea. Morfologic, doar paginile
dedicate primului an menționat, 1897, acoperă pe de-a-ntregul definiția
jurnalului – cea de depozitar al însemnărilor cotidiene. Treptat, persoana
care se confesează e înlocuită de scriitoare, de „ucenica pasionată“, de eseista
scormonitoare și, ulterior, de prozatoarea care experimentează diverse forme
de scriere. Abia în 1903-1904 mărturia personală își reintră în drepturi. În
1905 descoperim o relatare amănunțită a vacanței petrecute de copiii Stephen
în Cornwall, la St Ives, între 11 august și jumătatea lui septembrie. Elementul
ficțional, vizibil în schițele și descrierile de locuri, anunță deja o voce limpede,
un receptor capabil să sesizeze esența spațiului și a timpului, captate cu
măiestrie prin cuvinte.
Al șaselea caiet al perioadei e un jurnal de călătorie, acoperind perioada
aprilie 1906 – august 1908, dedicat escapadelor turistice ale tinerei scriitoare
în diverse părți ale Regatului Unit — Yorkshire, Norfolk, New Forest, Sussex,
Somerset și Țara Galilor. În fine, a șaptea culegere de note personale se
centrează tot pe călătorii. Una dintre ele narează vizita în Grecia, în toamna
lui 1906, iar celelalte două sunt consacrate episoadelor italiene, din 1908 și
1909. De remarcat că datarea e destul de capricioasă: doar jurnalul din 1897
și cel care ocupă intervalul dintre Crăciunul lui 1904 până în luna mai 1905
beneficiază de menționări clare ale împrejurărilor redactării.
Linia generală a acestor texte e lipsa de premeditare a scrierii — ceea
ce înseamnă că ele respectă una din cerințele fundamentale ale jurnalului
intim, și anume, sinceritatea. În mod cert, Virginia nu intenționa să le arate
cuiva ori să le publice, fiind niște însemnări cu autodestinație — mai degrabă
aide-mémoires decât elemente pregătitoare menite să se transforme în scrieri
de sine stătătoare. Calitatea lor dominantă e spontaneitatea și rapiditatea,
ceea ce le adaugă și o anume valoare vizuală. Graba redactării conferă paginii
o identitate grafică, importantă, poate, pentru cei interesați în grafologie.
Cei doisprezece ani acoperiți de jurnalele de copilărie și primă tinerețe
sunt mărturii ale unui traseu formativ complex și contradictoriu. Ele stau,
la un capăt, sub semnul durerii declanșate odată cu moartea mamei, în luna
mai a anului 1895, iar la celălalt, sub cel al revenirii dintr-un șoc la fel de
puternic, provocat de moartea surorii vitrege, Stella Duckworth, și a tatălui,
în 1904. Inevitabilul aer funerar e
scurtcircuitat de intense episoade
de nebunie și de o tentativă de
sinucidere. În 10 mai 1904 debutează
o suferință fizică de un dramatism
extrem, ce avea să culmineze cu
tentativa de a-și pune capăt zilelor.
Și asta deși se afla sub stricta
supraveghere a lui Violet Dickinson,
a doctorului Savage și a trei asistente
medicale, iar ulterior a devotatei
nurse Traill.
Imaginea de ansamblu a
acestei perioade e aceea a unui
vulcan în permanentă stare de
erupție, deși magma și lava nu ies
la suprafață decât la intervale
imprevizibile. Semnele exterioare
se manifestau doar atunci când
combustia nu mai putea fi conținută
de pelicula subțire ce proteja
mecanismul bolii și autodistrugerii.
Probabil că tragedia a început în
momentul în care tatăl s-a apropiat
de patul în care soția lui (și mama
Virginiei) tocmai își dăduse ultima
suflare. Fetița își întinsese brațele
pentru a fi ocrotită de părintele ei,
dar acesta, copleșit de durere, a
trecut pe lângă ea, dând-o brutal
la o parte, gemând și tremurând
de disperare. Senzația acută a
respingerii nemiloase, furioase,
a refuzului de a i se împărtăși
suferința, a abandonului nu a
dispărut niciodată. Fetița Virginia
nu doar că-și pierduse mama, nu
doar fusese renegată simbolic de
tată: ea se pierduse pe sine. Spațiul
supraaglomerat în care trăise timp
de treisprezece ani, înconjurată de
părinți, frați, surori, frați vitregi
și servitori s-a golit instantaneu,
pentru a nu se mai umple niciodată.
În ce-l privește pe tatăl ei, acesta a
devenit, din acel moment, „o fantomă
ce nu poate fi iubită“. Adică un mort
viu.
Într-un fel, adolescenta
ieșise și ea cu totul din
viața oamenilor normali.
Trăia în casa din Hyde
Gate Park ca într-o
mănăstire, citind și
făcându-și (fără tragere de inimă)
lecțiile. Virginia începe să țină
jurnalul în această atmosferă semimortuară,
încercând să evadeze într-o zonă pe care o putea controla după
propria voință. Jurnalul devine, într-un fel, prima cameră „numai a ei“, cea
dintâi formă de autonomizare (măcar în spirit) de cotidianul lugubru în care
se scufundase, după moartea mamei, viața de familie. Un an mai târziu,
constata, cu neascunsă mândrie, că încercarea ei inițială de a reda „viața
acută“, „primul an din viața mea în care am trăit cu adevărat“ s-a dovedit un
succes. Jurnalul constituia proba că putea supraviețui pe cont propriu și că
nu-i rămânea decât să se adâncească și mai mult în existența paralelă construită
prin voința de a se pierde printre cuvinte.
Prea tânără încă pentru a fi capabilă să mențină ritmul unei activități
constante, Virginia va porni totuși cu mult avânt să-și consemneze viața de
zi cu zi. Dar după câteva luni concentrarea i se va dilua. Cu toate acestea, pare
conștientă de rolul de „istoric al familiei“, înregistrând evenimente semnificative.
Nu-i scapă nici mișcările de pe marea scenă publică, dar atenția îi e confiscată
de întâmplările, mari și mici, ce se derulau sub ochii ei, în imediata apropiere.
Astfel, abundă relatările despre pregătirea ieșirii în societate a Vanessei, care
împlinise optsprezece ani, dar mai ales despre nunta Stellei. Paradoxul e că,
în ciuda aerului dominant funerar al casei, viața cotidiană era plină de dinamism.
Deși încremeniseră, înghesuiți unii în alții, în durerea provocată de moartea
Juliei Stephen, suflul vital îi menținea într-o perpetuă mișcare. Casa familiei
Stephen crea impresia că te aflai în hala unei fabrici sau pe peronul unei gări
unde trenurile soseau și plecau necontenit.