Volumul elaborat de Valentin Gheonea (ce are la origine, de altfel, teza sa de doctorat) este unul important și binevenit în spațiul istoriografic românesc din cel puțin trei motive: unul este legat de faptul că acesta acoperă o dimensiune inedită a istoriei României din perioada regimului comunist – anume aceea a afilierii la Interpol, un al doilea rezidă din specificul relațiilor de colaborare dintre Interpol și România acelor vremuri (România fiind unul din cele doar trei state ale Blocului Estic, alături de Iugoslavia și Ungaria, care au fost membre ale Interpol, ultima însă abia din 1981, după afilierea României) și, nu în ultimul rând, un alt motiv derivă din acribia care a însoțit demersul de cercetare al autorului.
Pentru o cercetare având o astfel de temă, folosirea surselor arhivistice este fundamentală, iar lucrarea de față se întemeiază pe o riguroasă studiere a documentelor provenind de la mai multe entități arhivistice (cele mai multe fonduri cercetate aflându-se în custodia Arhivei Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS) și Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), dublate de documentele Interpol și sursele primare editate. În condițiile lipsei accesului la sursele arhivistice ale Interpol (fișierele Interpol având statut de documente confidențiale de poliție), cazul României este unul privilegiat, întrucât, grație fondurilor din arhivele românești, cercetătorii pot accesa documente referitoare (tangențial sau direct) la activitatea Interpol, altfel dificil de accesat în alte arhive.
În esență, așa cum de altfel sugerează și titlul, lucrarea analizează implicarea României în colaborarea polițienească internațională, mai precis afilierea Miliției României socialiste la Interpol (începând cu primele contacte și demersuri ale autorităților române, continuând cu procedura propriu-zisă de afiliere și primirea oficială a României în Interpol, în perioada Adunării Generale a Interpol de la Viena, din 2-9 octombrie 1973). Este de subiniat faptul că, prin procesul de afiliere, România relua unele demersuri și repere ale cooperării internaționale în domeniul polițienesc, la care statul român fusese parte în trecut, dacă avem în vedere, bunăoară, participarea sa, în calitate de membru fondator, la Comisia Internațională de Poliție Criminală, entitate înființată la Viena, în deceniile interbelice (1923), care a evoluat, în deceniile postbelice, spre formula binecunoscută azi, aceea de Organizația Internațională de Poliție Criminală-Interpol.
Înglobând opt capitole, lucrarea oferă mai întâi un cadru mai larg al originii și evoluției Interpolului, pentru ca în partea a doua să fie abordate relațiile internaționale ale Biroului Național Interpol (așadar, după afilierea României la organizație), începând cu întrunirile internaționale ale Interpol în anii ’70 și ’80 privind combaterea traficului de droguri și a terorismului internațional, și continuând cu vizitele ofițerilor străini de poliție în România și cooperarea propriu-zisă, ultima secțiune fiind dedicată unor studii de caz.
cercetarea vizează contextul (deschiderea către Occident) și rațiunile din spatele afilierii României comuniste la Interpol (primele contacte ale României cu Interoplul începuseră în 1968, determinate și de furtul unor tablouri de la Muzeul Bruckenthal din Sibiu, demersurile interne oficiale debutând în iulie 1972), evidențiind că, dincolo de interesul nedisimulat pentru cooperarea internațională pentru combaterea unor infracțiuni transfrontaliere și de contracarare a terorismului internațional, a existat și un interes direct al regimului de la București referitor la transferurile de tehnologie – facilitate de calitatea de membru Interpol, pe care regimul le putea folosi intern pentru monitorizarea sau controlul trecerii frontierei, precum și la urmărirea internațională a celor care reușeau totuși să treacă granița de stat. Autorul face referire inclusiv la folosirea, de către autoritățile regimului comunist, a documentației Interpol, în scopul controlului intern al populației prin folosirea de către Miliție și Securitate a fișierelor cu caracteristicile mașinilor de scris deținute de populație.
Lucrarea este cu atât mai valoroasă, cu cât include și studii de caz relevante, precum episodul deturnării aeronavei de pasageri TAROM, ce executa zborul Oradea-București, singurul caz de până acum de deturnare reușită a unei aeronave civile pe teritoriul României, survenit în ziua de 27 mai 1971. Autorul argumentează că amintitul incident (șase răpitori au deturnat avionul și au aterizat pe aeroportul din Viena) a reprezentat unul dintre motivele care au accelerat procesul de aderare a României la Interpol, nu atât (sau nu doar) pentru a-i putea da în urmărire pe vinovați (demersurile românești au fost îndelungi și anevoioase, iar într-un final un singur pirat al aerului, în persoana lui Adalbert Moka, a putut fi adus în țară, după ce fusese arestat de autoritățile din Iugoslavia și predat autorităților române), cât pentru procurarea tehnologiei necesare măsurilor de contracarare a terorismului, a deturnării de avioane și a traficului internațional de droguri.