Silniciile regimului comunist de inspirație sovietică instaurat în țara noastră n-au cruțat nici limbajul și comportamentul oamenilor. Puțini își mai amintesc astăzi că la începutul anilor ’50 ai secolului trecut era la modă folosirea – exclusiv oral, nu și în scris – a unor expresii triviale care nu pot fi reproduse întrucât ar leza candoarea hârtiei. Acei ce recurgeau la asemenea expresii susțineau că „vorbesc muncitorește“. Asta se întâmpla pe vremea când liderii partidului unic renunțaseră la cravată și pălărie, înlocuindu-le cu șepci și cămăși descheiate cu gulerele răsfrânte peste reverele hainei. Aceste moravuri au dispărut după moartea lui Stalin, survenită pe 5 martie 1953, când s-a revenit la ceea ce s-ar putea numi normalitate vestimentară. Punerea ei între paranteze afectase și femeile, pentru care taior – a se vedea fotografiile Anei Pauker din epocă – ajunsese un soi de uniformă, tot așa cum portul lucrătoarelor sau al țărăncilor presupunea folosirea obligatorie a basmalei sau a baticului. În decurs de doi-trei ani, purtătorii de pălării, de costume bine croite sau de paltoane cu revere îmblănite fuseseră nu o dată huiduiți pe stradă sau fluierați…
Până în anul 1950, regimul comunist îi deposedase pe „foști“ de orice proprietăți – inclusiv de casele sau apartamentele în care locuiau, pe mulți îi deportaseră, însă nu le putuse confisca bunele maniere, educația, cuviința, cultura și bunul-gust. Aceste trăsături le sunt recunoscute marilor și micilor excluși ai vremii în trilogia Cronică de familie aparținând lui Petru Dumitriu, apărută în anul 1956 și reeditată în anul 1958. Autorul arată că la întâlnirile de altădată ale protipendadei, acum ostracizată, care aveau loc în case particulare, nimeni nu vorbea tare, nu râdea zgomotos, nu făcea monolog, nici gafe, ilustrând parcă – adaug eu –un aforism al lui Baltasar Gracián potrivit căruia „Partea cea mai frumoasă a culturii e politețea“.
Dacă în romanul Scrinul negru, publicat în aceeași perioadă, G. Călinescu își făcea păcate ironizându-i pe „aristocrați“, Petru Dumitriu arată că parte dintre personajele sale trezesc admirație tocmai prin comportament, limbaj și experiență existențială. Îmi amintesc cum, în perioada de liberalizare, fie în ultimii ani de liceu, la Bistrița, fie la Iași pe când eram student, unii oameni tresăreau, șopteau între ei atunci când trecea o fostă notabilitate locală, un fost industriaș, un fost prefect sau o personalitate culturală ori artistică aureolată și de ispășirea unor ani de închisoare politică. Și îmi mai vine în minte ceea ce se spunea despre Alexandru Paleologu: că atunci când a compărut în celebrul proces al Lotului Noica-Pillat din anul 1958, și-a pus batistă la zeghea de pușcăriaș. În anii de după prăbușirea fostului regim a mărturisit de mai multe ori că umorul l-a făcut să i se pară că trec mai repede cei cinci ani de închisoare. Cu un an mai mult a stat în temniță și prietenul său Bartolomeu Anania, care povestea tot cu umor că la Aiud sau la Gherla a întâlnit în celula unde a fost băgat doi țărani maramureșeni care vorbeau între ei… franțuzește. Stătuseră o bună bucată de timp cu un fost diplomat care, ca să le treacă timpul mai ușor, îi deprinsese cu limba lui Balzac.
Mitropolitul Bartolomeu a fost un om de lume care a plăcut prin manierele sale, prin obiceiul de a răspunde la orice scrisoare, prin punctualitate și respectarea cuvântului dat. Desigur, se pune întrebarea: poate fi un om de lume un călugăr ortodox? Răspunsul nu este decât afirmativ și nu neapărat pentru că înaltul ierarh era totodată și scriitor, întrucât au existat mulți scriitori neciopliți. În Sinodul din care a făcut parte Părintele Anania a existat un chiriarh căruia i se spunea „Lordul“. Este vorba de Antim Nica, Arhiepiscop al Dunării de Jos până în anul 1994, când a trecut la cele veșnice, care în perioada interbelică a studiat în Anglia și în Liban. Cine deschide numărul pe martie 1980 din revista „Biserica Ortodoxă Română“ și privește fotografiile în care profesorul Iustin Moisescu – viitor Patriarh al României – apărea îmbrăcat în frac, respectiv în smoching, pe vremea când preda la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Varșovia, își dă seama că și acesta a fost un om de lume desăvârșit. Și atunci, dar și mai târziu, când, în calitate de Mitropolit al Moldovei și Sucevei, apărea într-un clișeu la o masă, foarte dezinvolt, alături de premierul Jacques Chirac, viitor președinte al Franței… Cât privește latura feminină a monahismului, au existat vlăstare boierești închinoviate care au adus cu ele în mânăstire tactul, măsura, buna-cuviință, făcându-le să iradieze în jur. Tradiția aceasta, foarte răspândită la noi, s-a prelungit până în vremea fostului regim, când la Mânăstirea Dintr-un Lemn a stărețit maica Epiharia, iar într-o chinovie din Moldova tot o persoană de os boieresc, evocată și de Mitropolitul Bartolomeu în Memorii. Însă, și lumea noastră țărănească, violentată dur de regimul comunist, avea, pe lângă credință și caracter, un bun-simț înnăscut. Frumos spunea, în acest sens, un scriitor că „numai aristocrații și țăranii nu se tutuiesc; își vorbesc cu dumneata“.
Cei cărora regimul le spunea „foști“ au continuat să își păstreze demnitatea și o ierarhie valorică proprie lumii din care proveneau și în care fuseseră educați, ilustrând o Românie paralelă în felul acesta și trezind o invidie similară cu cluburile exclusiviste. Așa a apărut stațiunea 2 Mai, creație ad-hoc a celor ce snobau astfel politizarea litoralului. Aceasta era o enclavă, însă nu era singura, ci era cea mai mare și mai cu notorietate datorită personalităților care o frecventau. Întemeiată de refuzați și de „refuznici“ ai regimului comunist, stațiunea 2 Mai a ajuns căutată de intelectuali, scriitori, artiști care nu erau oponenții comunismului, dar o frecventau în ideea practicării unui soi de liberalism. În anul 1972 s-a deschis Casa Scriitorilor de la Neptun, cu plajă proprie, garsoniere și apartamente, însă 2 Mai nu și-a împuținat sezoniștii proveniți dintre profesioniștii condeiului, deși așa-numitele „case de creație“, începând cu aceea din București, erau tot niște enclave. Concepute, iarăși, după tipar sovietic, ca niște daruri făcute artiștilor și intelectualilor fideli regimului și ideologiei sale, acestea au sfârșit prin a deveni spații de protest și deriziune, unde „tehnica operativă“ a Securității nu mai prididea să înregistreze nenumărate murdalâcuri la adresa Ocârmuirii. Tot enclave au devenit și Casele Universitarilor din București, Cluj, Iași, iar regimul a trebuit să se resemneze cu această realitate.
O zicală destul de veche asigura că „Politețea nu costă nimic, dar cu ea câștigi totul“. Îmi amintesc de tatăl meu, care ne spunea: „Cine trăiește fără cinism și fără superioritate în această lume, știe că singura valoare umană, sigură și răsplătitoare este smerenia.“ Nu s-a plâns niciodată, iar politețea de care dădea dovadă a rămas proverbială. Într-un climat de brutalitate și prostie, el a folosit politețea ca pe o armă. Relația cu autoritatea apărea dintr-o dată surprinzătoare atunci când veneai cu această strategie neobișnuită pentru ea, strategie care să te apere.
Existau în perioada interbelică coduri de maniere elegante și chiar s-a încercat, fără însă mult succes, retipărirea lor după 22 decembrie 1989. Unele îndrumări păreau paradoxale. De pildă, recomandarea ca un bărbat aflat împreună cu o femeie, dacă merg la restaurant, să intre primul în local și aceasta deoarece el îi deschide drum, vorbește cu șeful de sală sau cu chelnerul despre masa pe care vrea să o aleagă. Pe atunci, codurile pomenite precizau că o femeie de condiție nu intra singură într-un restaurant și nu discuta direct cu ospătarul, ci își transmitea întrebările sau dorințele prin bărbatul care o însoțea. Desigur, liberalizarea accelerată a moravurilor a făcut ca asemenea prevederi să pară desuete, îndeosebi în acele zone din Occident unde s-a ajuns ca democrația să se suprapună cu plebeizarea. Ceea ce înseamnă că normele de bună creștere și cuviință au dispărut cu desăvârșire.
În fine, să amintesc că, deși nu au forma unor „coduri“, multe observații privind cuviința găsim și în literatura filocalică. Astfel, Sf. Isaac Sirul le recomandă călugărilor atenție și reținere până și în cele mai intime manifestări fiziologice („ca să nu se rușineze îngerul tău“), aspect care îndreptățește expresia delicatețea sfinților, aparținând Părintelui Stăniloae.