Poeme de Virgil Diaconu
Prietenii mei
I.
Prietenii mei, poeții, sunt singuri.
Unii dintre ei stau în vechile
blocuri,
în camere pline de cărți și
de manuscrise.
Uneori, ies ca să ia câte o pâine
și o cafea.
Sau o sticlă de vin pe care
o beau singuri.
Sau poate că o beau cu Îngerul,
cine știe,
pentru că vinul se împuținează
prea repede…
Din când în când, prietenii mei
mai scriu câte un vers.
Dar asta numai atunci când
Îngerul îi trezește din somn
și le șoptește la ureche ceva
aproape de neînțeles.
II.
Alți prieteni ai mei se luptă
toată ziua
cu forțele oculte, cu fantomele
politice,
la gândul nebunesc că ei vor
schimba lumea.
Că vor schimba lumea, așa cum
a vrut, mai înainte,
poetul pe care până la urmă
l-au tratat cu mercur
și l-au bătut cu funii ude…
III.
Alți prieteni ai mei sunt plătiți
chiar de Oculta,
ca să coloreze în roz toate
leprele politice,
care tocmai au fost prinse
cu mâța în sac.
Desigur, trebuie să recunosc
că unii dintre prietenii mei
nu mai sunt cei din tinerețe și
că s-au dat cu noile vremuri.
Viața i-a corupt cu totul și
pentru totdeauna.
Trăiesc în palate și își schimba
mașinile ca pe cămăși.
Uneori, îmi trimit mesaje de
prietenie din țările calde,
unde lucrează probabil pentru
patrie,
pentru ceea ce înseamnă
acum acest cuvânt,
care a devenit din ce în ce mai
sărac și mai singur.
Ei lucrează probabil pentru
patria care
este la fel de singură ca
o lacrimă neplânsă.
Desigur, prietenii mei sunt
amestecați,
așa încât abia îi mai deosebesc
pe unii de alții,
pe cei care se luptă cu Oculta
și pe cei care
semnează statele Ocultei.
Abia îi mai deosebesc.
Numai Domnul a reușit să
despartă lumina de întuneric.
Numai el.
IV.
Dar cei mai mulți dintre prietenii
mei, poeții, sunt singuri.
Ei stau în vechile blocuri,
în camere pline de cărți
și de manuscrise.
Uneori, ies ca să ia câte o pâine
și o cafea.
Sau o sticlă de vin pe care
o beau singuri.
Sau poate că o beau cu Îngerul,
cine știe,
pentru că vinul se împuținează
prea repede…
Maria – trandafirul
cel roșu…
Azi-noapte l-am visat din nou
pe colegul meu de bancă,
cel șchiop,
și pe frumoasa Maria, din clasa
a VII-a,
pentru care ne-am luat
la bătaie…
Vorbesc despre Maria, fata care
a rămas fără glas
atunci când i-am dăruit
trandafirul cel roșu,
pe care l-am furat din Grădina
Publică.
Prietenii mei nu mai sunt…
Acum, ei umblă ca o ceață
prin visele mele.
Uneori, prietenii mei mă trezesc
din somn,
ne alergăm printre băncile
de lemn
sau chiulim de la ora de sport.
Și dăm buzna în cofetăria
Violeta,
pentru că tocmai am strâns
de o savarină,
pe care i-o facem cadou Mariei;
o savarină,
pe care, până la urmă,
o mâncăm toți trei
cu o singură linguriță…
Colegul meu de bancă și Maria
sunt niște flăcări care aleargă
pe străzi.
Noi suntem visătorii din clasa
a VII-a,
Maria este trandafirul nostru
cel roșu…
Prietenii mei nu mai sunt…
Ei umblă ca o ceață prin visele
mele.
Acum merg singur pe stradă
și nu știu de ce
șchiopătez la fel ca prietenul
meu…
Și la fel ca tine, Maria, nu mai
am glas…
În inima mea este lumea
de atunci – șchiopătez…
Nu mai am glas…
Poeme de Paul Sârbu
Nopţile Deltei
În lungile, nesfârşitele nopţi
de iarnă, în deltă
sunt atâtea întrupări ale
singurătăţii! …
În nesfârşitele nopţi de iarnă
auzeam cocori întârziaţi
ţipând în apropierea ferestrei!…
Ochii lor roşii, obosiţi,
înotau prin troiene, sub lună,
în căutarea limanului…
Şi o veche şi cunoscută tristeţe
reîncepea!…
Atunci, dintr-un instinct
de apărare
redeschideam vechile tale
scrisori
care-mi luminau faţa
ca nişte fulgere în pustiu!…
Îmi revenea în minte uluirea
cu care ascultai cuvinte
de dragoste!…
Şi lupta prin care reuşeam
să supravieţuim!…
Şi apoi eu care speram că
mai rămăsese o speranţă
sub dărâmături!…
N-ai să ştii niciodată că în acele
nesfârşite nopţi de iarnă
erai un fel de „staţie terminus”
a închipuirilor mele!
Apoi am aflat
că „fusesem victima ta cea mai
de preţ”,
ca o medalie ce-ţi strălucea
pe piept!
Iar eu mai speram!…
Îmi aliniasem anii
precum scândurile unei scene
împodobită de sărbătoare
în aşteptarea paşilor tăi!
Memoria îmi slăbea,
dar eu făceam cu disperare
inventarul tuturor amintirilor!…
Acum, până şi luntrea aceea
în care timpul s-a reîntors
a putrezit
aşteptând!
A rămas
doar lanţul
cu care-am priponit-o
de ţăruşul aceleiaşi
încăpăţânări!…
Şi apoi, venea totdeauna
un moment
în lungile nopţi de iarnă, în deltă,
când nu mă mai putea salva
decât un fel de măcel al
închipuirii: „Primăvara !”
Deşi sângele răzbătea mereu
prin bandajul acelei iluzii!…
Pescuitul la mare
Se dedică tuturor poeților
de la Pontul Euxin
Talazurile înspumate, albe ale
mării
sunt o imensă coală de scris
în care nemurirea
și-a scoborât ancora.
Te vei lupta
pentru a prinde din adâncuri,
precum un Ernest Hemingway
crucificat
,,peștele tău ăl mare
pentru care te-ai născut”
mergând nu pe apă
ci peste valuri de oțet
care să-ți astâmpere setea,
lovit cu îndârjire,
de peștele tău spadă,
gata să te îneci cu sângele
ce-ți șiroiește
de pe frunte, din palme,
din coaste
ca o leucemie a poeziei
de care vei pieri până la urmă!…
Vei fi purtat în larg
și-n abisuri noptatice, dincolo
de viață,
până când vei reuși
să împlânți
harponul condeiului tău
în această captură
misterioasă, maiestoasăce
are, în loc de solzi,
cuvinte strălucitoare precum
Calea Lacteeoglinzi
nepieritoare,
fulgurații în bezna postumă!…
Dar și acest pește stelar
se va stinge, încetul cu încetul,
pâlpâind,
și, până la urmă va fi devorat
de rechinii timpului și ai uitării!…
Iar după acest naufragiu
singurele scânduri,
rămase parcă dintr-o corabie
a lui Noe
zdrobită de stânci,
de care te mai poți agăța
sunt numai câteva versuri!…
În așteptare
nu-ți mai rămâne, bătrâne, decât
să-ți construiești pe țărm
o cocioabă din metafore
luminată doar
de apropierea morții!…
Și vine vremea când noaptea
adună
toate fâșiile de lumină
ale zilelor tale
ca pe niște foi de manuscris
pe care le va tipări
la o rotativă a neantului
de pe țărmul cu nisipul scurs
din clepsidra inimilor noastre,
unde veșnic vor bate
,,valurile, vânturile…“
*
Dincolo de speranţă
îmi era de ajuns
o lopată de zăpadă
pe masa de lucru,
la lumina căreia
să pot scrie un poem…