Poeme de Viorel Dinescu
apa în imensitatea ei
Gândurile mele se rarefiază luând forma
Tăcerilor subacvatice dintr-o clipă imensă
Din sfere mari de albastru curg izvoare
Într-o lumină nemărginită şi clară.
Un haos de linişte se-ntinde peste împărăţia cercului,
Repaosul clipeşte prin stele cu ochi de vată
Fiinţă şi Neant – aceeaşi nesfârşire!
Muzee mari de apă îşi pierd identitatea
Uitată-i matca de unde vin apele primordiale
Sau rătăcitoare fluvii spre adâncul fără capăt.
Gândurile mele sunt ţărmuri depărtate,
Apar fapte negate dintr-o cetate a nopţii de aur
Bântuită de seisme ostile şi implacabile
Caii albi ai lunii îmi descoperă altă raţiune de a trăi:
Libertatea de a merge prin adâncul unor oglinzi concave.
Uneori un tunet ascuns între două mări paralele
Se scurge în noaptea eternă cu dâre de fum
Nemişcarea se tulbură până departe în orizonturile lunii
Din singurătatea materiei o nouă auroră se naşte.
Dies irae, dies illae…
Un anotimp ameninţător îşi deschide larg porţile
Iată, prima dimineaţă s-a şi născut în dureri
Odată cu trupul de marmură al celor dintâi zei
Eu mă retrag într-o confuzie de sunete,
În eternul joc nebulos al materiei.
Voi reveni în cel de-al doisprezecelea ceas
Ca o permanenţă în imensitatea apelor…
călătorul albastru
Oraşul se decolorase într-o singură noapte,
Fără nici o explicaţie lucrurile albeau,
(Să fi fost un semn al soartei sau o pedeapsă?)
Oamenii cu părul decolorat nu ştiau.
Până şi umbrele caselor se chirciră, se estompară,
Răzleţindu-se ca lebedele prin scuaruri,
Părea o boală venită de undeva din senin
Sau stratul de ozon nu mai oprea razele cosmice
Să verse peste lume corpusculii lor de venin
Mai târziu lucrurile se complicară;
Albiră semafoarele şi agenţii de circulaţie,
Apoi băncile, catedralele şi instituţiile de utilitate publică;
Bancherii, rândaşii, episcopii, coloneii
Îşi ascundeau sub pălării obrazele de var
Ca-ntr-o pantomimă jucată pe străzi.
Până şi bancnotele se decolorară,
Nu mai aveau nici o valoare pe piaţa mondială,
Un faliment alb cădea peste tot ca o ninsoare,
Părăsite de culori femeile se ascundeau în ziduri
Până când în marginea pieţei apăru un călător albastru
Eram eu sau poate cineva cu care-aş fi dorit să semăn
Şi-n faţa singurătăţii mele realitatea reveni în lucruri
Iar oamenii încercară să trăiască în altă culoare.
Exist prin negaţie
Exist prin negaţie într-un con de lumină,
Contemplând forma şi spectacolele naturii.
Spiritul meu trece înainte prin oglinzile
Ce reflectă şi deformează imaginea lumii.
În câmpul de forţă al întâmplărilor netrăite
Ochiul meu a răsărit ca o stea polară
Sugerând eternitatea clipei prezente
Stăpână peste impulsurile ce se apropie şi se depărtează
Exist prin distanţa dintre mine şi dogme
Prin silueta copacilor crescuţi sub apele turburi
– Trecători la azimut în nesfârşite cohorte –
Cuvântul meu trezeşte dezordinea scânteietoare
Din golurile întunericului
Care se mişcă somnambul printre lucruri.
Exist prin amintirile dintr-o altă existenţă
Rămase ca un document printre oglinzile mele albe
Şi poate distanţa fără noroc
Dintre mine şi mirajul zilei de mâine
Se va transforma într-o nesperată renaştere,
Într-o neaşteptată sărbătoare a întâmplării.
Poeme de Eugeniu Nistor
Viziune nocturnă
Sub pleoapa acelui crepuscul,
în oraşul bântuit de aromele
verii,
pe zidul cetăţii dinspre apus,
am văzut inima ta, în noaptea
aceea,
luminând depărtările
şi-apoi ca o flacără-arzând
până spre ziuă…
Un amurg
Era un amurg
spre sfârşitul mileniului,
am fi putut să urnim
zidurile oraşului din loc,
am fi putut să schimbăm
într-o mare lumină
universul sărac,
cu păsări şi pietre,
cu păduri cenuşii,
al singularelor noastre vieţi,
dar noi am lăsat totul
populat de himere
şi-nspăimântaţi
de pădurile mele-ntomnate,
eram noi ca doi copaci
sub un înlăcrimat anotimp,
topindu-se-ncet
între cuvinte şi frunze…
Cearcăn
Doar noi am văzut cenuşiul
în ochiul încercănat al
amurgului,
păsări bolnave stârneau aerul
între galbene ziduri,
apoi a izbucnit incendiul
cuvintelor
cu flăcări înalte dansând…
Din duminica-aceea
eu scriu lungi poeme
pe strâmbele străzi ale burgului,
chiar şi acum,
când ninge duios,
zăresc în zăpezi,
derulându-se-ncet,
ca un antic papirus,
poemul acela perfect,
pe care-l visez mereu –
neîmblânzit de lumină,
neîmblânzit de mirare.
Ochiul nostalgic
Ţii minte
crângul acela
plin de păsări bolnave,
zidurile care strângeau
între ele
singurătăţile noastre,
noi treceam
prin viscoliri de lumină
şi ne risipeam în cuvinte…
Apoi veniră zăpezile
şi urmele noastre
pe dalele bătrânelor străzi
sub ele-au pierit…
Iar acum
doar un cântec de orgă,
duios ca o stingere,
mai răzbate afară,
prin pereţii de vise
ce suntem.
De azi înainte
De azi înainte
voi scrie numai poeme
despre pietre şi păsări,
despre ziduri palide
şi pereţi care strâng –
o nevoie nebună mă-ndeamnă
să strig adevărul spre lume,
pentru că adevărul
continuă să rămână
cel mai frumos crez
din câte sunt pe pământ.
Adam şi Eva
Să pornim peste pietre,
printre copacii albi,
cu crengi descojite, osificate…
Încă o dată vom descoperi
că drumul spre Eden
trece prin durerea deşertului.
Tandreţea iluziei
Iluzia –
ca un cerc imperfect,
mereu oscilant,
în spaţiul
din jurul ochilor tăi,
iluzia – ca o mare de cercuri
în jurul fiinţei tale…
O, câtă tandreţe
are iluzia!
Orologiul viu
Un nour îndepărtat de gând
să se-apropie numai
de însorita ta zarişte,
şi spaţiile capătă chipuri
şi formele prind culoare
şi sunetul se face cântec
şi universul se mişcă,
cu toate-ale lui,
într-o armonie
cu neputinţă de exprimat
vreodată-n cuvinte,
în adevărata ei splendoare,
prin legile lui Newton şi Lomonosov,
căci fiinţa este
un mult-prea-delicat mecanism
de percepţie şi implicare,
de conexiune şi interferare –
un orologiu viu este fiinţa!
Gol
Inexplicabilă este
starea celui aflat
în imposibilitatea de a fi
mereu pe diagonala
dintre râs şi plâns,
bucuriile lui
vin nopţile surâzând
prin sticla transparentă
care dilată obiectele,
şi astfel începe
vânătoarea uitării,
şi astfel începe
un fel de ploaie acustică
între cele două maluri,
ce se dilată în sânge
de atâta singurătate,
dincolo de care
se face simţită mereu
mareea întoarcerii-n sine.