Iată-l pe om. Este „fiul mâniei“ (Odus[s]eus). Se spune cel mai adesea despre el că este „îndurătorul“ (polupenthês, polustonos, dustênos), „eroul greu încercat de suferință“ (polutlas dios Odusseus, XVIII, 90). Pentru ortacii lui de arme sau pentru cei care-l însoțesc la drum, el rămâne acest „vajnic hotărât și curajos“ (empedon, alkê), provocator de zei, dar pus la rândul lui la încercare de Atena (XXII, 226). Este omul pornit la drum (hodos), cel care, în vreme ce înaintează pe acea cale, găsește mereu soluții ingenioase și viclene (polumêtis, polutropos) pentru a rămâne el însuși. Este abil, curios și șmecher, capabil să se gândească la toate și să le prevadă pe toate, să spună totul deși păstrându-și planul secret, și de asemenea să le facă pe toate cele despre care consideră că e necesar să fie făcute, chiar și atunci când e cuprins de valurile înfuriate ale mării sau de acele forțe pentru care individul nici nu există (Scylla, Charybda, Poliphem, Sirenele). A plecat la război constrâns, și se întoarce din război fără să-și poată alege drumul, înfruntând fiecare etapă, pus la grele încercări însă învingător și când e vorba de ceva ce-l depășește absolut. Pierde tot ceea ce nu este doar el însuși, ajunge singur la locul de unde plecase și nici măcar acolo nu se află la capătul necazurilor sale atunci când dăm noi de ultimul vers din cele care îi relatează întâmplările. Cititorul îl părăsește înainte de sfârșitul lui obștesc, întrucât asta e lecția istoriei: să învățăm că sfârșitul nu e ceva ce ne privește în calitate de cititori sau de ascultători ai poveștii ce deapănă viața altuia. Sfârșitul nu e trăit decât în direct de fiecare dintre noi, indiferent de narațiunea care-l prevede sau ni-l împărtășește a posteriori. Singurul răspuns la lipsa de măsură cu care se confruntă omul este să se vadă de fiecare dată stăpân pe situație. A fi stăpân (anax) îi asigură forța și îl salvează pe om scoțându-i în evidență credința: faptul că rezistă cu bine în situație de hybris și își menține memoria vie constituie sursa și principiul întoarcerii sale posibile. „Divinul“ Ulysse nu uită niciodată că el e stăpân peste Ithaca cea „limpede“, acea Ithaca înconjurată de ape, de la capătul lumii până la țărmul reîntoarcerii sale: așadar, e stăpân peste casa lui, însă nu și pe drumul care îl conduce spre ea, drum care de altfel nici nu sfârșește, ci continuă ca o căutare ce tânjește permanent după certitudine. Dar el este mai cu seamă stăpân al inimii sale îndurătoare, stăpân peste dorințele sale ce nu se moleșesc nicicând, stăpân de asemenea peste aparențe și pe vorba lui care totdeauna iese învingătoare în fața oamenilor și chiar în fața zeilor, în măsura în care omul împarte cu zeii propria lui natură și felul în care de ea se folosește. În Odyseea stăpânirea de sine este un atribut al regalității absolute, regalitatea minții care nu se manifestă ca o dominație arbitrară; este comparată cu acea funcție regală care te servește înainte ca tu să-i servești, precum în ritualul grațios și obsesional al unei ospitalități permanent înscenate ca o încercare pe parcursul poemului epic. Faptul că se simte apropiat de acest om tulbură însă mintea cititorului. Ulysse are totul din noi înșine, deși noi îl percepem ca pe o minune a artei ficțiunii. Cu toate acestea, Ulysse nu este bărbatul, nu este fratele nostru mai mare, așa cum nu este nici regele unei Cetăți anume din Grecia arhaică despre care arheologia să dea la iveală urme ca să putem valida, pe cât e posibil, anumite date din geografia poemului consacrat lui. El nu este nici un om, nici un personaj. Ulysse este omul propriu-zis. Din acest motiv el are un nume propriu și atribute specifice, astfel încât omul să fie imediat sesizat în el însuși ca un exemplar singular în sânul eroicei sale specii. Dar numele lui adevărat este cel pe care i-l furnizează el însuși lui Polifem: adică Nimeni, ou-tis. Întrucât Ulysse nu este „cineva“, un grec care va fi trăit în trecut, ci este acest om, tis anthrôpos, care întruchipează în exemplaritatea lui deopotrivă tragică și sublimă ființa umană pe cale să se împlinească în fiecare individ. Acea „modernitate“ deseori scoasă în evidență de analiști când se referă la Odyseea ar putea să provină tocmai din acest proiect interior puternic și subtil: Ulysse împlinește toate trăsăturile individului, dar se resimte în același timp ca ființă universală. Or, o asemenea dualitate necesită mai mult decât o întrupare a ideii, sau a formei (eidos) și a substanței (ousia) omului, cum ar spune Aristotel. Ulysse se impune cu adevărat în toată literatura ulterioară fiindcă el nu reprezintă un „caracter“, nici nu poartă o mască, nu joacă un rol în vreo intrigă și nici nu își apără (justifică) actele recurgând la destin, cum se va întâmpla în jocul viitorului teatru antic. El își dobândește o posteritate inegalabilă, fiindcă se află în el acea hotărâre de a nu da ascultare decât faptelor ce îl determină ca ființă umană: ființa lui e alcătuită dintr-o natură asupra căreia nici măcar zeii nu au putere, una ce este cu desăvârșire contrariul lor, supusă opacității timpului, incertitudinii viitorului și inevitabilului sfârșit. Ulysse își asumă acest sfârșit refuzând nemurirea care l-ar lipsi tocmai de el însuși, așa cum Calypso îl privează de călătorie vreme de șapte ani. Asumându-se, Ulysse poate așadar să încarneze imaginea absolută a sufletului, deopotrivă individual și cosmic, obidit însă și neclintit, în măsura în care sufletul este conceput ca o putere vitală și reflexivă prin care omul îndeplinește unitatea intimă cu el însuși transformând ura, nefericirea și discordia în tot atâtea încercări ce alimentează dorința și sfârșesc prin a-l îndruma spre iubire – în cazul de față, atracția indefectibilă spre ceea ce alcătuiește pentru un timp limitat unitatea viului. Dintre toate cele care sunt animate în această imensă parte a viului care este lumea, omul este singurul în stare să împlinească această inversare a entropiei cosmice, dacă cel puțin sufletului său îi reușește în acest scop alianța dintre acțiune și gândire. p ariul pe care prin Ulysse și-l asumă Homer (sau acela căruia tradiția i-a dat acest nume de autor) se referă la stăpânirea de sine ce îi revine omului. Obiectul acesteia nu este regatul Ithacăi, nici înțeleapta Penelopa, sau casa înaltă cu cămările ei pline de arme și țesături, și nici revederea cu copilul gânditor devenit un adolescent îndrăzneț. La fel cum sunt curajul, viclenia și responsabilitatea față de cei ai lui, a cărui conotație este încă războinică, stăpânirea (anax) se referă în Odyseea esențial doar la vigoarea de care îndurătorul Ulysse dă dovadă în toate încercările la care este expus până la limitele geografice sau temporale ale lumii sale și ale vieții sale de „om ales“ în acea lume Aheană. Ulysse este divin deoarece e stăpân pe sine, iar această dominație se produce, cum se și cuvine, prin alianța de nedesfăcut dintre acțiune și înțelepciunea minții sale. El nu este doar eroul curajos, ca Ahile, curajos dar furios, ci se identifică și cu acest daimôn rătăcitor, unul animat cu putere divină, aflat în el însuși (ca mai târziu în Socrate) și pe care încercările îl oțelesc până la împlinirea completă a uniunii omului cu el. El știe că se află în grațiile Atenei, și se lasă ajutat, dar față de ea își exercită deopotrivă și o anumită duplicitate fundamentală, pe care de altfel o împarte cu respectiva zeiță cu migdalații ei ochi violet-persan. Tot el știe, în același timp, că este obiectul urii din partea altor zei, și deopotrivă al invidiei oamenilor, le știe pe toate acestea și se teme, însă fără să se lase cuprins de o prudență care i-ar putea tăia elanul. Ulysse rămâne el însuși în ciuda metamorfozelor la care îl supun zeii și a deghizărilor la care recurge pentru a-și ticlui acțiunile. El nu râvnește locul zeilor, nici măcar pe cel al eroilor, deși reputația lui, șiretenia și isprăvile lui au făcut de multe ori înconjurul Cetăților. Cunoștințele și abilitatea sa depind de această stăpânire de sine pe care el o dobândește în contexte care le scapă, de fiecare dată, celorlalți indivizi. El e stăpân pe realitatea lumii deoarece o creează el însuși prin intermediul acestei puteri eficace, alias conștiință, asemănătoare cârmei de care Ulysse nu se desparte niciodată, chiar dacă barca lui e zdrobită sau, întors în Ithaca, pornește la drum pe pământ. Această realitate a lumii modelată prin gândire și felul de a acționa al unui Ulysse care își păstrează vigoarea chiar și atunci când mâinile îi sunt rănite de stânci, iar inima lui deplânge un sfârșit lipsit de glorie, este invenția unui geniu (să-l numim în continuare Homer) pentru care singura realitate a lumii este realitatea omului, chiar și atunci când zeii se arată și acționează amestecându-se în pățaniile muritorilor. Probabil că Homer este cel dintâi care a creat această lume pe măsura exactă a unei perpetue antropogeneze; cu alte cuvinte, cel dintâi care a imaginat omul ca fiind singura ființă ce conferă realitate momentelor trăite pe măsura împlinirii forțelor sale și potrivit calității facultăților reflexive de care dispune, determinând și transcriind în același timp istoria. Cu toate acestea, Odyseea nu este o operă „realistă“ chiar dacă ea ne frapează prin caracterul ei concret, cinetic și intens senzorial. Realitatea lui Ulysse vine din felul în care el însuși își face imediat simțită viața. Dar aceasta este și realitatea zeilor atunci când își fac apariția sau aceea a morților când sunt chemați să depună mărturie și să le prevestească viitorul celor mai temerari dintre muritorii încă vii. Fiece clipă e trăită chiar în momentul în care e rostită sau se lasă văzută. E vorba de epos, acest mod de a povesti și de a trăi în același timp, descriind locuri și ființe care sunt deopotrivă manifestări ale acelui ceva ce nutrește permanent mișcarea vitală. Ulysse stăpânește bine această tehnică a instantaneului și a auto-revelației când el însuși se pune în scenă, precum și atunci când e vorba de povestirile lui despre trecut; atunci el își deapănă aventurile inventându-și o origine și peripeții pe cât de minunate pe atât de grijuliu verosimile, de fiecare dată potrivite pentru cei care-l ascultă în momentele precise din epopee. Dacă Odyseea nu poate fi socotită „realistă“ e pentru că planul acestei realități ce gonește vertiginos, așa cum îl prezintă poemul, este unul deopotrivă performativ și cosmologic (teologic sau pur și simplu eschatolologic). Odyseea este într-adevăr produsul unei narațiuni despre Ulysse alcătuit aproape integral de Ulysse în persoană (cu puține excepții care încă mai stârnesc nedumeriri în privința unității de ansamblu a poemului-fluviu), precum și produsul unei reflecții complete ce ține la distanță anecdotica în profitul principiilor care guvernează relația dintre imanent și transcendent, între imediat și ceea ce îl determină fără să facă parte din el. În confruntarea cu multiplicitatea, eroul nu este doar singur, ci și unic. Din unicitatea lui provine forța de atracție ce anulează distrugerea, discordia, impulsul de a separa și împrăștia, transformând aceste puteri centrifuge și letale în mișcări contrare, orientate către centrul unic pe care eroul îl reprezintă. Controlul pe care Ulysse îl exercită la fiecare moment readuce spre unitate, înapoi spre lumină, ca atunci când el pune piciorul pe pământ după un naufragiu, și reușește să mențină vie gândirea în care totalitatea constituie o entitate unită și indivizibilă, la fel de nedesfăcut precum miezul ființei. Atunci lumea se re-creează, iar o nouă plecare începe să fie întrevăzută. În acest ciclu, zeii joacă rolul secundar, pentru că sunt zei encosmici; ei sunt ocupați să ridice furtuni, să inspire vise sau să devieze săgețile dușmane, dar se situează deasupra evenimentelor în timp ce oamenii, da, ei sunt cei care trăind fac lumea. Cum avem noi acces la om? Inevitabil numai la modul indirect, din moment ce și noi suntem parte componentă. Strategiile de acces indirect puse la cale în Odyseea seamănă cu vicleniile cu care este creditat Ulysse și sunt la fel de numeroase, de complexe și împletite unele cu altele. Firele narative se încrucișează și se despart, precum drumurile de sosire și de plecare ale lui Telemac și ale tatălui său, sau ca firele încrucișate și descrucișate pe războiul de țesul al Penelopei. Distanțele se adaptează poveștilor despre călatorie, iar locurile pe care distanța le separă sunt familiare, dar nu seamănă cu nimic precis, deoarece nu sunt alcătuite numai din topoi (stâncă, arbore, luncă verde și înflorită, altar, abis, peșteră etc.). Insula lui Calypso este la marginea lumii, dar se înfățișează la fel de bucolic ca peisajul rural familiar; palatul lui Alcinous pare situat aproape de Ithaca, dar opulența și perfecțiunea lui îl plasează în lumea preafericiților. Peștera lui Polifem pe insula Ciclopilor și cea a Nimfelor lângă portul din Ithaca, teribilul sorb marin al Charybdei, țărmurile stâncoase din numeroase insule sau chiar gura din apropierea Oceanului, prin care Ulysse comunică cu regatul lui Hades, sunt tot atâtea imagini ce sugerează o oglindă în care se reflectă realitățile ce alcătuiesc lumea eterogenă a celor vii. Dar omul nostru nu se lasă surprins de aceste constante inversări ale reperelor imanente. El apare în altă parte, prezen – tându-se cel mai adesea prin sclipirile vorbei și prin limbajul țintit al ochilor. Ulysse are chipul, gesturile și mersul înțelept și sever ale lui Telemac, care este viitorul său. Îl recunoaștem pe Ulysse în Telemac deoarece acesta din urmă poartă deja în el împlinirea lui pe cale să se înfăptuiască, deși nici viitorul, nici sfârșitul nu pot fi înțelese sau cunoscute pe loc. Ulysse are de asemenea viclenia și spiritul hotărât ale unei Penelope constrânsă la duplicitate, și de asemenea inima ei duioasă și fragilitățile ei ce străbat uneori de sub vălul aparențelor. La fel ca ea, Ulise plânge fără să lase să se vadă; își deplânge însoțitorii în timp ce se luptă cu valurile sau cu monștrii antropofagi sau este cuprins de emoție și ar dori s-o îmbrățișeze pe mama lui uitând că se află pe tărâmul morților. Virtuoasă, chibzuită și sobră, Penelopa este într-adevăr dublul static și imuabil al unui Ulysse rătăcitor. Ca Hestia, zeița căminului, ea asigură prin stabilitate reversul dinamic al celorlalți eroi sau Olimpieni. Dar îndurătorul Ulysse este croit de asemenea după imaginea zeiței sale tutelare, cu ochi strălucitori, mers rapid și o prezență îndrăzneață chiar și atunci când aceasta ia înfățișarea unui copil păstor. Oare cel pus la încercare de toate suferințele omenești să aibă în el și ceva divin? Homer o face pe Atena să spună că recunoaște în Ulysse trăsături ce îi aparțin ei, deși la el acele trăsături sunt prin forța lucrurilor temporare și diminuate. Oglinda celuilalt constituie deci singurul mijloc de a sesiza individul, în timp ce omul în sine rămâne străin. Ulysse este chiar străinul prin excelență, cel pe care îl primim bine sau rău, în funcție de cine anume este: Ciclop mâncător de carne crudă, Nimfă cu dorințe nedomolite, rege de bună calitate, deși de origini obscure, sau slujitor credincios și trist, cu ochii obosiți de lacrimi. Sau, tot așa, un tată care nu mai speră nimic, dar acceptă să asculte povești, sau un câine, ca Argos, dotat cu cea mai bună memorie fără ca cineva să-i fi făcut vreun semn cât de infim pentru ca el să-și recunoască stăpânul. Dacă individul își dezvăluie trăsăturile în oglinda celorlalți, omul în sine nu se dezvăluie decât în lumina indirectă a interacțiunilor sale. Atunci el se confundă cu acțiunile sale și apare la întorsătura unui cuvânt, a unei povești sau a unei neașteptate priviri. Un berbec de care se ține agățat un bărbat înarmat, o pasăre uriașă cu cap de femeie, un monstru cu un singur ochi în frunte, un bărbat cu cap de porc, o fată tânără cu corp zvelt ca un trunchi de palmier – e suficient să le sesizăm pentru ca de îndată să apară în mintea noastră Ulysse. Dar Ulysse nu se identifică cu omul pe care îl duce berbecul sub pântecele lui lânos, nici cu viteazul și răzbunătorul rege al Ithacăi. În acest sens, să ne amintim lecția lui Socrate despre Himere, Meduse și Pegași (Fedru 229c6-230a8): a îndrepta imaginile întortocheate ce populează miturile este o sarcină plictisitoare și de puțin interes, atât de multe fiind interpretările, contradictorii și incapabile să pună în lumină un adevăr care ar exista în ele ascuns. A se cunoaște pe sine, pe de altă parte, a înțelege acel ceva divin care trăiește în noi este mult mai profitabil, spune Socrate, fie și pentru a ști nu cine suntem, dar pe cine trebuie să primim noi cum se cuvine. Platon a marcat începutul dialogului dintre Socrate și Fedru cu pecetea unei răpiri (e vorba de Orithya), semnalând astfel faptul că umanul este înșfăcat de divin ca preludiu al viziunii înălțării sufletelor. Încă din Antichitate, Ulysse e perceput drept figura prin excelență a sufletului, căruia el îi dezvăluie permanent cele două dimensiuni specifice omului: dinamică și reflexivă, vitală și intelectivă, demiurgică și epică. Ulysse construiește (mai întâi casa lui, apoi pluta lui), își construiește lumea, se înrădăcinează în ea precum patul său nupțial, se leagă de ea precum sufletul de pluta trupului său, și dă în același timp realitate acestei lumi povestind-o precum un străin celor care îl primesc, înainte să se lase recunoscut de ai lui.* * Aceste câteva reflecții datorează mult lucrărilor semnate de Jean-Pierre Vernant (1989, 1997), Marcel Detienne (1989), Françoise Frontisi Ducroux (1997), Suzanne Saïd (1993), François Hartog (2000), Marwan Rashed (2018), Pierre Judet De la Combe (2017), Sylvie Perceau (2013, 2018) și de asemenea studiilor din cel mai recent Cambridge Companion to Homer, realizat de Robert Fowler (2014). Versiunea originală a acestui text, Ulysse, lumière indirecte, a fost publicată în catalogul expoziției de artă și arheologie Ulysse. Voyage dans une Méditerranée de légendes (org. la Draguignan), Paris, Réunion des Musées Nationaux, 2021 (pp. 30-35).
Traducere din franceză de Dinu Flămând